ICCJ. Decizia nr. 1623/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ la data de 16 iulie 2004, reclamantul L.S. a solicitat în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului București, să se dispună anularea hotărârii nr. 12598/8814 din 24 mai 2004 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor acestei legi.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că la emiterea hotărârii atacate a apreciat greșit probele existente la dosar, deși a prezentat dovezi din care rezultă că, în 1940, reclamantul s-a refugiat, împreună cu familia, din Bulgaria, în România.
Prin sentința civilă nr. 2043 din 12 octombrie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea reclamantului, a anulat hotărârea nr. 12598/8814 din 24 mai 2004, emisă de Casa de Pensii a municipiului București, pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, pentru perioada 6 septembrie 1940 - 06 martie 1945, începând cu data rămânerii irevocabile a sentinței.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză rezultă că reclamantul a făcut dovada persecuției din motive etnice, în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, ceea ce a determinat refugierea sa, împreună cu familia, din județul Caliacra (Bulgaria), în România.
S-a reținut că din declarațiile de martori și înscrisurile depuse la dosar, rezultă că reclamantul s-a refugiat în anul 1940, din comuna Spasova, satul Simionova, județul Caliacra, stabilindu-se definitiv în România.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în esență, se susține că mijloacele de probă administrate sunt contradictorii și că reclamantul nu a făcut dovada prezenței pe teritoriul Bulgariei până în anul 1940, iar instanța de fond a procedat în mod greșit, luând în considerare mijloace de probă care nu au fost depuse la dosarul comisiei de specialitate.
Examinându-se sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate între 6 septembrie 1940 și 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)]. Prin Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, s-a precizat că prin persoană care a fost strămutată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice, precum și persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat ori cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral.
Aceleași norme precizează că dovada încadrării în situațiile prevăzute prin ordonanța menționată se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa acestora, prin declarație cu martori.
Totodată, prin art. 61din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, se prevede că dovada se poate face prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Materialul probator administrat în cauză evidențiază destule contradicții sau aspecte insuficient clarificate.
Astfel, deși recurenta își concentrează în mod eronat criticile asupra unor declarații de martori (B.S. și D.I.), care au fost depuse numai în fața comisiei de specialitate a Casei de Pensii a municipiului București, în timp ce instanța de fond a avut în vedere alți martori (A.G. și M.S.), nici aceste declarații nu sunt satisfăcătoare pentru aflarea adevărului.
în declarația martorei H.E., invocată de recurentă, deși nu a fost reținută de instanța de fond, se menționează ca dată a refugiului, 14 august 1940 (și nu 14 februarie 1940, cum menționează recurenta), dar această declarație nu are înscrisă data autentificării în fața notarului public, pentru a putea fi analizată în mod corespunzător.
Criticile formulate de recurentă sunt parțial corecte și în privința înscrisurilor depuse la dosarul cauzei. Nu poate fi primit motivul de recurs potrivit căruia reclamantul nu este menționat în tabloul de evacuați din localitate, atâta timp, cât în tabelul respectiv nu sunt menționați nici ceilalți membri de familie, cu excepția tatălui.
Unele inadvertențe apar la o analiză a declarației date de tatăl reclamantului, la data de 11 septembrie 1940, în care reclamantul este trecut cu vârsta de 13 ani, deși confruntând declarația, cu certificatul de naștere al reclamantului, se constată în mod evident, că la data respectivă, acesta avea aproape 16 ani. Este adevărat că în declarația respectivă apar erori și în privința vârstelor celorlalți frați ai reclamantului.
Rezultă că materialul probator pe care s-a întemeiat sentința atacată, este insuficient pentru a justifica concluzia la care a ajuns instanța de fond.
Aceasta, în exercitarea rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., avea obligația să administreze probele necesare pentru aflarea adevărului în cauză, să stabilească faptele și să aplice corect legea, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Prin urmare, se constată că recursul este fondat, fiind admis, a fost casată sentința atacată și a fost trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.
Cu ocazia rejudecării cauzei, se va urmări administrarea de noi mijloace de probă, care să completeze materialul probator administrat și să conducă la aflarea adevărului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1533/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1155/2005. Contencios → |
|---|
