ICCJ. Decizia nr. 1933/2005. Contencios. Refuz nejustificat eliberare acte. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1933/2005
Dosar nr. 8402/2004
Şedinţa publică din 23 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 21 iunie 2004, G.V. a chemat în judecată Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, pentru a fi obligat să-i recunoască vechimea în muncă, în profesia de medic veterinar pe perioada 1 aprilie 1979 - 30 martie 1990 şi să-i elibereze adeverinţa necesară, în vederea înscrierii în carnetul de muncă, a vechimii respective.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la 12 martie 1945, familia sa a fost evacuată din Ismail, Basarabia, în localităţi din judeţele Romanaţi şi Dolj, ca sinistraţi de război.
Deşi a făcut dovada acelor împrejurări, cu înscrisuri oficiale şi a solicitat emiterea actului legal în baza căruia să-i fie plătită indemnizaţia lunară stabilită prin Legea nr. 563/2001, precum şi drepturile cuvenite ca persoană strămutată, conform aceluiaşi act normativ, până în prezent cererea sa nu a primit o rezolvare favorabilă.
Prin sentinţa civilă nr. 563 din 7 octombrie 2004, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Instanţa a reţinut că din actele depuse la dosar nu rezultă că reclamantul G.V. ar beneficia de drepturile prevăzute de Legea nr. 563/2001, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu s-a făcut dovada vătămării sale într-un drept subiectiv legitim, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi publice de a-i rezolva o cerere, ca o condiţie de admisibilitate a acţiunii în contenciosul administrativ.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, reclamantul.
Recurentul a susţinut că prima instanţă a pronunţat sentinţa cu încălcarea dreptului său la apărare.
Mai precis, datorită necomunicării unui exemplar după întâmpinarea formulată de autoritatea publică pârâtă, nu a cunoscut apărările acesteia şi a fost împiedicat în valorificarea efectivă a acelui drept, prin administrarea unor probe concludente.
Totodată, curtea de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 29/1990 şi cu motivarea contrazisă de înscrisurile prezentate, şi-a însuşit apărarea pârâtului în legătură cu înscrierea vechimii reale în carnetul de muncă.
Recursul este nefondat sub aspectul ambelor critici formulate.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că litigiul s-a soluţionat în adevăr, la termenul din 7 octombrie 2004, când reclamantul G.V. a fost reprezentat de fiica sa, avocat G.M.
Contrara susţinerii din recurs, consilierul juridic al autorităţii publice pârâte nu a depus întâmpinare, iar în preambulul sentinţei s-au consemnat concluziile apărătorului reclamantului pentru admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată.
În condiţiile date, care infirmă realitatea afirmaţiei recurentului privind pretinsa nesocotire a dreptului său la apărare, prin faptul necomunicării întâmpinării, fără temei acesta solicită desfiinţarea sentinţei pentru nelegalitate.
În fond, acţiunea introdusă de reclamant nu putea fi primită, deoarece acesta nu a făcut dovada că printr-o hotărâre pronunţată de către Comisia constituită pentru aplicarea Decretului - lege nr. 118/1990, el a fost recunoscut ca beneficiar al acestui act normativ.
La dosar, G.V. a anexat o copie după hotărârea nr. 49 din 7 august 2002, prin care comisia competentă i-a acordat drepturile prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, pentru perioada de refugiu cuprinsă între 21 martie 1941 - 26 martie 1945, refugiu datorat unor acte de persecuţie din motive etnice.
Un asemenea înscris nu constituie, însă, temei legal pentru acordarea în baza Legii nr. 563/2001, de aprobare a OUG nr. 173/2000, a unor drepturi aferente unei perioade ulterioare, (cuprinsă între 1 aprilie 1979 - 30 martie 1990).
Se constată, deci, că în lipsa dreptului legitim al reclamantului care să fi fost vătămat prin refuzul nejustificat de eliberare a adeverinţei pretinse, în mod greşit se susţine în recurs că acţiunea în contencios administrativ trebuia totuşi admisă.
Faţă de considerentele expuse şi de inexistenţa în cauză a unor motive de casare de ordine publică, care în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., ar putea fi invocate din oficiu, urmează a se respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de G.V., împotriva sentinţei nr. 563 din 7 octombrie 2004 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1927/2005. Contencios. Anulare notă de... | ICCJ. Decizia nr. 1935/2005. Contencios. Anulare ordin M.T.S.... → |
|---|
