ICCJ. Decizia nr. 2868/2005. Contencios. Anulare dispoziţie I.G.P.F. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2868/2005
Dosar nr. 7027/2004
Şedinţa publică din 9 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 718/2004, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea introdusă de reclamantul B.B., împotriva pârâţilor Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră Bucureşti, privind anularea măsurii disciplinare luată de pârâte, prin care s-a dispus destituirea din Poliţie, a reclamantului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în esenţă că, reclamantul s-a făcut vinovat de săvârşirea unei abateri disciplinare apreciată drept gravă de către Consiliul Superior de Disciplină al Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră şi că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 360/2002 şi Ordinului Ministerului de Interne nr. 350/2002, acest organism este singurul în măsură a aprecia atât gravitatea faptei, cât şi sancţiunea aplicabilă.
În măsura în care săvârşirea faptei nu a fost contestată, nici sancţiunea dispusă nu poate fi anulată.
Cât priveşte excepţia prescripţiei răspunderii disciplinare, aceeaşi instanţă a respins-o pentru considerentul că măsura a fost dispusă cu respectarea termenului de un an calculat de la data comiterii faptei, potrivit prevederilor OUG nr. 89/2003.
Împotriva acestei sentinţe, în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs, reclamantul, criticând-o pentru următoarele motive:
Înlăturarea excepţiei prescripţiei răspunderii disciplinare a fost făcută de către instanţa de fond, cu aplicarea greşită a legii, mai exact a dispoziţiilor art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002 şi Ordinului Ministerului de Interne nr. 350/2002, acte normative în vigoare la data constatării abaterii disciplinare şi care prevedeau imperativ, termenul de 30 de zile pentru aplicarea sancţiunii.
Sub aspectul fondului cauzei, recurentul a criticat aceeaşi hotărâre şi pentru formalismul cercetării prealabile, atâta timp, cât, măsura destituirii fusese luată anterior acestei cercetări, aşa după cum rezultă din comunicatul de presă dat de către Inspectoratul General de Poliţie, a doua zi după incident (10 septembrie 2003).
Recurentul a criticat şi motivarea instanţei de fond potrivit căreia, Consiliul Superior de Disciplină are atributul exclusiv al aprecierii gravităţii faptei, arătând că, atâta timp, cât destituirea dintr-o funcţie publică se face pe baza unui ordin care, fiind un act administrativ, este cenzurabil de către instanţa de judecată.
În consecinţă, instanţa trebuia să constate că faptele reţinute constând în găsirea unei sume de bani şi a unui telefon mobil asupra recurentului, atâta timp, cât nu s-a probat a fi de natură penală, constituie o îngrădire a unor drepturi elementare ale omului şi nu puteau sta la baza aplicării unei sancţiuni atât de grave.
Pe de altă parte, sancţiunea aplicată este lovită de nulitate, deoarece a fost luată fără ca recurentului să i se asigure apărător, fără a fi fost citat corect şi de către un organism într-o componenţă ilegală, ce contravenea dispoziţiilor art. 4 din HG nr. 1210/2003 şi principiilor de bază ale Legii nr. 360/2002.
Examinând recursul reclamantului, atât prin prima criticilor formulate, cât şi a prevederilor art. 3011 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat, iar sentinţa este legală şi temeinică.
Astfel, cu privire la excepţia prescripţiei răspunderii disciplinare, deşi a fost invocată de către instanţa de fond, OUG nr. 89/2003 care nu era în vigoare la data săvârşirii faptei (8 septembrie 2003), deoarece s-a publicat la data de 14 octombrie 2003, totuşi această excepţie a fost rezolvată corect. Aceasta, deoarece, dispoziţiile art. 59 din Legea nr. 360/2002 erau în vigoare la data controlului. Ori, potrivit acestor dispoziţii, sancţiunea disciplinară se aplică în termen de 30 de zile de la data luării la cunoştinţă despre abaterea săvârşită, dar nu mai târziu de un an de la data comiterii faptei. În mod evident, când se vorbeşte despre „data luării la cunoştinţă", legiuitorul s-a referit la persoana competentă a aplica sancţiunea, şi nu la făptuitor.
Cum în speţă, persoana competentă a dispune măsura, era Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, potrivit art. 60 alin. (2), coroborat cu art. 15 din Legea nr. 360/2002 şi care a luat cunoştinţă despre abaterea recurentului, la data de 7 noiembrie 2003, în baza încheierii nr. 125553 a Consiliului Superior de Disciplină, în mod evident, termenul de 30 de zile anterior menţionat, nu fusese depăşit la data de 24 noiembrie 2003, data aplicării sancţiunii.
Aşadar, pentru considerentul că şi prevederile anterioare OUG nr. 89/2003, instituite în legea privind Statutul poliţistului, au fost respectate, rezultă că soluţia instanţei de fond este legală.
Cât priveşte cercetarea prealabilă, declaraţiile date de către recurent şi actele care au stat la baza emiterii dispoziţiei contestate, demonstrează că acesta nu a negat niciodată săvârşirea faptei şi că, cercetarea s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 360/2002.
Mai mult, prin nota explicativă dată, recurentul a precizat că nu are obiecţii în privinţa modului în care s-a făcut cercetarea prealabilă.
Cât priveşte atributul Consiliului Superior de Disciplină, de a aplica sancţiunea, în mod evident acest organism, aşa după cum intimata însăşi a recunoscut în întâmpinare, poate efectua cercetarea, de a face propuneri şi de a-şi exprima opinii în legătură cu măsurile ce se impun a fi luate, împrejurări pe care le transmite printr-un înscris, Inspectoratului General, organismul competent a aplica măsura sancţionatorie, printr-o decizie.
Prin urmare, actul emis de către Consiliul Superior de Disciplină este cenzurabil de către instanţă, la fel ca şi ordinul Inspectoratul General de Poliţie.
Faptul că, încheierea Consiliului Superior de Disciplină, prin care a fost înaintată Inspectoratului General de Poliţie, propunerea de aplicare a sancţiunii disciplinare, a fost întocmită de un număr mai mic de membri, decât cel prevăzut prin HG nr. 1210/2003, la care face referire recurentul, nu loveşte de nulitate acest act.
Competenţa Consiliului Superior de Disciplină se realizează atât pe baza Legii speciale nr. 360/2002, cât şi pe baza ordinelor ministrului, conform art. 62 alin. (3) din legea menţionată, Ordin nr. 350/2002 care confirmă legalitatea componenţei Consiliului Superior de Disciplină, care a cercetat cazul în speţă.
Cât priveşte necesitatea recurentului ori absenţa apărătorului cu ocazia efectuării cercetării prealabile, se constată că, pe lângă inexistenţa unor motive de nulitate ale sancţiunii aplicate, în mod indirect, recurentul recunoaşte efectuarea cercetării pe care, iniţial, a contestat-o.
Pe de altă parte, prevederile art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002 nu prevăd obligativitatea, ci doar posibilitatea numirii unui apărător, lăsând la latitudinea părţii cercetate, oportunitatea desemnării acestuia.
Inexistenţa unei prevederi exprese vizând nulitatea, coroborat cu faptul prezenţei recurentului la verificări, indiferent de modul de citare, căci altfel, nu s-ar fi făcut aceste verificări, dacă nu era prezent, denotă corectitudinea menţinerii deciziei de sancţionare.
În consecinţă, pentru inexistenţa nici unuia din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B.B. împotriva sentinţei civile nr. 718 din 20 aprilie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2862/2005. Contencios. Anulare în parte a... | ICCJ. Decizia nr. 2875/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
