ICCJ. Decizia nr. 3792/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Recurentul C.M. a declarat recurs, în temeiul art. 82 din Legea nr. 94/1992, împotriva deciziei nr. 348 din 26 mai 2003, pronunțată de Curtea de Conturi, secția jurisdicțională, solicitând ca instanța să dispună casarea acesteia, pentru nelegalitate.
Un prim motiv de recurs se referă la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 C. proc. civ., și anume, de către Colegiul jurisdicțional Argeș, care a trecut la soluționarea cauzei, în lipsa sa și fără să fie legal citat.
Un alt motiv de recurs privește nepronunțarea instanței asupra unui mijloc de apărare sau unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, aceasta neținând seama de Memorandum of Understanding din 27 octombrie 1992, prin care se stabilea un provizion de garanție în valoare de 42.000 dolari SUA.
Al treilea motiv de recurs se referă la încălcarea prevederilor art. 150 din Legea nr. 31/1990, la angajarea răspunderii recurentului în calitate de administrator, deoarece Adunarea Generală a Acționarilor de la SC A. SA, din 27 iulie 1995, a aprobat descărcarea de gestiune.
în ce privește fondul cauzei, susține că nu poate fi considerat răspunzător pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare a celor 50 de motoare F., contract intervenit între SC A. SA și C., în care nu s-au stipulat condițiile de garanție și modul de soluționare a eventualelor reclamații, pentru că acest contract a fost întocmit și tehnoredactat de reprezentanții C., companie de comerț exterior specializată exclusiv pe acte de comerț și, totodată, s-a primit în avans un provizion de garanție de 42.000 dolari SUA, din partea A.M. Ltd.
Mai susține că, în esență, s-au menționat noțiuni care nu au legătură cu pricina, s-au consemnat împrejurări nereale și i s-a imputat inexistența unor acte, pentru perioada în care nu mai era director general sau angajat al SC A. SA.
Consideră că s-a reținut greșit că a îndeplinit funcția de manager sau administrator, când în realitate a fost președinte al Consiliului de administrație, format din 3 persoane care aveau o răspundere solidară și că potrivit dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, răspunderea sa nu poate subzista decât pentru o perioadă de 3 ani de la data semnării contractului, perioadă ce a expirat de mult.
în ce privește prejudiciul reținut în sarcina sa, arată că acesta nu există, așa cum a reținut și expertul contabil, iar raportul tehnic de constatare nu poate produce efecte juridice, pentru că nu e semnat de către reprezentantul legal de SC A. SA, nu e înregistrat la această societate și nu a fost transmis către C.
Susține că prejudiciul nu este cert, lichidat și exigibil, nefiind înregistrat în lei în contabilitatea SC A. SA, iar recurentul nu mai avea în sarcină gestiunea motoarelor F., la data producerii incidentelor tehnice.
Prin cererea depusă la dosar invocă excepția de inadmisibilitate a actului de sesizare al Procurorului financiar, pentru că aspectele sesizate în act exced atribuțiilor de control ale Curții de Conturi și ale instanțelor jurisdicționale ale acesteia, deoarece SC A. SA este persoană juridică de drept privat.
Analizând motivele de recurs invocate de recurent, instanța reține următoarele:
Prin sentința nr. 57/35/D din 10 martie 1998, a Procurorului financiar de pe lângă Camera de Conturi Argeș, către Colegiul jurisdicțional al Camerei de Conturi Argeș, s-a solicitat obligarea numiților C.M. și T.P., la plata sumei de 28.160 dolari SUA către SC A. SA Câmpulung Mușcel, reținându-se că această societate a fost prejudiciată cu suma respectivă, sumă ce reprezintă contravaloarea a 11 motoare F. longitudinale defecte și uzate.
în sarcina recurentului s-a reținut că, în calitate de director general la SC A. SA, acesta a reprezentat societatea la încheierea contractului de cumpărare a motoarelor F., fără să aibă asigurată desfacerea de autoturisme A. și a acceptat clauzele nr. 6 și 7 din contract, fără să dispună măsuri operative de stabilire a condițiilor de garanție și de soluționare a eventualelor reclamații calitative.
Colegiul jurisdicțional Argeș, prin sentința nr. 12 din 25 februarie 1999, a admis în parte actul de sesizare, în sensul că a obligat pe C.M., la plata către SC A. SA, a sumei de 24.671 dolari SUA, în echivalent în lei, cu dobânda de 19,83% pe an, pe perioada de la 11 martie 1998 și până la achitarea pagubei, a menținut măsurile asiguratorii luate prin procesele-verbale de sechestru din 29 iunie 1998 și 7 octombrie 1998, asupra bunurilor acestuia și l-a obligat la plata sumei de 40.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea statului, respingând actul de sesizare față de T.P.
Recursul jurisdicțional declarat de C.M. împotriva sentinței a fost admis de Curtea de Conturi, secția jurisdicțională, prin decizia nr. 335 din 3 iunie 1999, prin care s-a casat sentința și s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, menținându-se măsurile asiguratorii instituite.
Rejudecând cauza, Colegiul jurisdicțional Argeș a pronunțat sentința nr. 25 din 7 iunie 2000, prin care a respins actul de sesizare și a anulat măsurile asiguratorii dispuse prin procesele-verbale de sechestru din 29 iunie 1998 și 7 octombrie 1998, sentință menținută prin decizia nr. 494 din 3 noiembrie 2000, a Curții de Conturi, secția jurisdicțională.
împotriva deciziei nr. 494/2000 s-a declarat recurs, în baza dispozițiilor art. 82 din Legea nr. 94/1992, de către Procurorul financiar și de SC A. SA, recursuri admise de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 1018 din 15 martie 2002, prin care s-a casat decizia atacată și sentința nr. 25/2000 și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la Colegiul jurisdicțional Argeș, cu îndrumarea de a se completa probele și în principal, a expertizei tehnice și a celei contabile, în sensul determinării costului lucrărilor pentru punerea în funcțiune a celor două motoare și a se răspunde la obiecțiunile formulate la rapoartele de expertiză.
Primind cauza spre rejudecare, Colegiul jurisdicțional Argeș a pronunțat sentința nr. 9 din 14 februarie 2003, prin care a admis în parte actul de sesizare, obligând pe C.M., la plata către SC A. SA, a sumei de 28.160 dolari SUA, cu titlu de despăgubiri civile, în echivalent lei la data plății, actualizată cu dobânda de referință a Băncii Naționale a României, de 19% pe an, calculată de la 10 martie 1998 și până la achitarea sumei, a menținut măsurile asiguratorii luate pentru bunurile acestuia, prin procesele-verbale de sechestru din 19 iunie 1998 și 7 octombrie 1998 și l-a obligat la plata sumei de 500.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea statului, respingând actul de sesizare privind pe T.P., R.N. și B.D.
în motivarea sentinței se reține culpa lui C.M. în producerea pagubei, culpă care constă în aceea că a semnat contractul de vânzare-cumpărare a motoarelor F., în absența oricărei clauze privind eventualele responsabilități pentru calitatea acestora și în imposibilitatea de a acționa pe o altă cale pentru recuperarea pagubei.
Se mai reține că prejudiciul există și este format din suma cheltuită pentru achiziționarea motoarelor, nu cea care ar trebui folosită pentru punerea motoarelor în funcțiune, deoarece nu mai există posibilitatea achiziționării pieselor de schimb necesare, dar și costul achiziționării este superior prețului motoarelor.
Reține și că cele 3 persoane fizice introduse în cauză nu pot răspunde, deoarece nu sunt în culpă, pentru că recepția motoarelor nu o puteau face decât cantitativ.
Recursurile jurisdicționale declarate de C.M. și SC A. SA împotriva sentinței au fost respinse prin decizia nr. 348 din 26 mai 2003, pronunțată de Curtea de Conturi, secția jurisdicțională, prin care s-a dispus obligarea recurenților la câte 150.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea statului.
Se reține, în motivarea deciziei, că C.M. răspunde, în calitate de director general, semnatar al contractului, acesta având obligația să ia act de conținutul contractului, dar și să urmărească derularea contractului, cu respectarea prevederilor legale.
Mai reține că nu s-a împlinit termenul de prescripție, în raport cu data producerii și data constatării prejudiciului și că prejudiciul este corect stabilit.
Referitor la recursul declarat de SC A. SA, reține că prejudiciul a fost corect stabilit în valută.
Această ultimă hotărâre a fost atacată de C.M., cu recursul de față, ale cărui motive s-au menționat în prima parte a acestei decizii.
Excepția tardivității recursului, excepție ridicată de intimatele SC A. SA și Curtea de Conturi nu este întemeiată, ținându-se cont că recurentului i s-a comunicat decizia, la 12 septembrie 2003, iar cererea sa de recurs s-a înregistrat la Curtea de Conturi, la 30 septembrie 2003, trimisă prin poștă la 28 septembrie 2003, deci cu respectarea termenului legal de recurs de 15 zile.
Nu este întemeiat nici motivul de recurs invocat de recurent, privitor la necompetența instanțelor Curții de Conturi, în soluționarea pricinii, pentru că ar fi un litigiu de muncă și competența revine instanței judecătorești de drept comun.
Acest punct de vedere nu poate fi reținut, pentru că, în conformitate cu prevederile art. 18 lit. d) din Legea nr. 94/1992, republicată, sunt supuse controlului Curții de Conturi, printre altele, societățile comerciale la care statul deține mai mult de jumătate din capitalul social, ori la data producerii și cea a constatării pagubei, statul deținea peste 50% din capitalul social.
De asemenea, conform art. 40 alin. (1) din aceeași lege, instanțele Curții de Conturi erau competente să judece sesizările cu privire la plata despăgubirilor civile, pentru pagube cauzate de administratori, gestionari, contabili și celelalte persoane supuse jurisdicției acesteia, în categoria acestora fiind cuprins și recurentul.
Susținerea recurentului, că nu a fost legal citat pentru termenul din 28 ianuarie 2003, când s-a judecat pricina la Colegiul jurisdicțional Argeș, nu poate fi reținută, pentru că din dovada de citare rezultă că i-a fost comunicată citația, prin afișare pe ușa principală a locuinței, de care a luat cunoștință, pentru că în termen legal a promovat recursul jurisdicțional.
Faptul că secția jurisdicțională a Curții de Conturi nu a făcut referire la actul intitulat Memorandum of Understading din 27 octombrie 1992, nu este un motiv de casare a deciziei, instanța respectivă considerând că nu e relevant în soluționarea cauzei, pentru a-l pune în discuție.
Nici susținerea recurentului, că nu se poate angaja răspunderea sa, pentru că Adunarea Generală a Acționarilor de la SC A. SA din 27 iulie 1995 a aprobat descărcarea de gestiune a administratorilor societății și nu a hotărât angajarea răspunderii acestuia, nu este de natură să-l exonereze de răspundere pentru prejudiciul adus societății.
Trebuie reținut că după mai mult de 2 ani de la cumpărarea motoarelor F., s-a făcut recepția calitativă a acestora și s-a constatat că 11 dintre ele prezentau defecțiuni grave, care le făceau improprii pentru a fi utilizate, controlul efectuându-se după ce recurentul nu a mai îndeplinit funcția de director general al SC A. SA Câmpulung.
Acesta susține că nu a existat în realitate, prejudiciu, că nici nu ar exista culpa sa în situația constatării unui prejudiciu și că, oricum, răspunderea ar reveni celor 3 membri ai Consiliului de administrație.
Prejudiciul a fost constatat ca fiind real, atât de către membrii comisiei de recepție calitativă, cât și de experții numiți în cauză, motoarele în discuție neputând fi întrebuințate potrivit destinației pentru care au fost cumpărate și nici nu există posibilitatea reparării lor, pentru că nu se mai fabrică piese care să le înlocuiască pe cele defecte și, oricum, chiar dacă ipotetic s-ar considera că există, valoarea de înlocuire a pieselor defecte este mai mare decât prețul achitat pentru aceste motoare.
Intervenirea prescripției în cauză, invocată de recurent, nu poate fi reținută, în raport cu data constatării prejudiciului de către organul abilitat să decidă și cu data formulării sesizării, constatându-se că s-a respectat termenul general de prescripție, de 3 ani.
în ce privește vinovăția recurentului, aceasta constă în primul rând în semnarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu vânzătorul C. București, fără consemnarea în contract, a unor clauze de răspundere a vânzătorului, din punct de vedere a calității mărfii și asupra modalităților de rezolvare a unor litigii ce ar apare cu privire la marfă, ceea ce a făcut ca SC A. SA să nu aibă posibilitatea legală de a recupera de la vânzător, prejudiciul suferit.
Clauza din contract privitoare la angajarea SC A. SA, de a stabili direct cu firma A.M. Ltd., condițiile de garanție și asigurarea pieselor de schimb, nu a fost îndeplinită de societate, neexistând demersuri făcute în acest sens pentru stabilirea unui acord cu firma americană, mai ales că aceasta nu era parte în contractul de vânzare-cumpărare a motoarelor.
Culpa recurentului constă și în faptul că a dispus plata mărfii înainte ca aceasta să fie recepționată, iar după primirea mărfii nu a dispus o verificare a calității acesteia, făcându-se numai o recepție cantitativă.
Este irelevantă susținerea recurentului, că s-a întocmit și tehnoredactat contractul de către reprezentanții C., societate de comerț exterior care avea personal specializat în întocmirea unor astfel de contracte.
Recurentul avea obligația elementară ca, înainte să angajeze răspunderea societății pentru care a semnat, să verifice conținutul contractului și în special, condițiile în care se încheia, direct sau prin personalul de specialitate de care dispunea, ceea ce nu a făcut.
Mai mult, la primirea motoarelor nu a dispus verificarea calitativă a acestora, mai ales că se putea constata cu ușurință că o parte dintre ele aveau vicii vizibile, care le făceau din start improprii de a fi folosite.
S-a reținut ca, culpă a recurentului, și faptul că înainte de a contracta cumpărarea motoarelor F., nu s-a asigurat că avea o piață de desfacere suficientă pentru valorificarea autoturismelor la care urmau să se monteze aceste motoare.
Nu se poate reține, eventual, o culpă comună solidară, a recurentului și a celorlalți 2 membri ai Consiliului de administrație de la SC A. SA, deoarece celelalte două persoane nu au angajat răspunderea societății la momentul încheierii contractului, numai recurentul semnându-l din partea acesteia, iar ulterior recurentul fiind persoana care avea dreptul și obligația de a urmări derularea în condiții legale a contractului.
Nu prezintă relevanță în cauză nici susținerea recurentului că raportul tehnic de constatare nu produce efecte juridice, pentru că n-ar fi fost înregistrat la societate, n-a fost semnat de reprezentantul legal al acesteia și nu s-a transmis la C., deoarece acest raport a fost însușit de Procurorul financiar și acesta a formulat sesizarea la organul jurisdicțional competent la acea dată să se pronunțe asupra existenței și întinderii prejudiciului și asupra persoanei sau persoanelor vinovate de producerea prejudiciului.
Pentru considerentele arătate mai sus, conform art. 82 și 83 din Legea nr. 94/1992, ținând cont și de dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 117/2003 și ale art. 299 și 312 C. proc. civ., instanța a respins recursul, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3770/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3751/2005. Contencios → |
|---|
