ICCJ. Decizia nr. 4225/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 18 ianuarie 2005, reclamantul U.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Hunedoara, anularea hotărârii nr. 907 din 23 decembrie 2004 și a deciziei nr. 61797, emise de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
în motivare, reclamantul a arătat că prin hotărârea nr. 905 din 30 mai 2003, i-a fost recunoscută calitatea de beneficiar al drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000.
Ulterior, prin hotărârea de revizuire nr. 907 din 14 octombrie 2004, pârâta i-a suspendat acordarea drepturilor compensatorii, însă prin sentința civilă nr. 241 din 10 decembrie 2004, a Curții de Apel Alba Iulia, s-a dispus anularea respectivei hotărâri și menținerea hotărârii inițiale privind atestarea calității de beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
A mai arătat că, în pofida hotărârii Curții de Apel Alba Iulia, la data de 23 decembrie 2004, prin hotărârea contestată, Comisia de specialitate i-a respins cererea pentru acordarea calității de beneficiar al drepturilor legale compensatorii, motivând eronat că schimbarea domiciliului familiei din localitatea Cahul - Basarabia, în România, în luna septembrie 1944, nu ar fi fost concretizarea unei măsuri de persecuție pe criterii etnice.
Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 38/2005 din 18 februarie 2005, a admis acțiunea, a anulat hotărârea nr. 907 din 23 decembrie 2004 și deciziile nr. 61797 din 10 decembrie 2004 și nr. 61797 din 5 ianuarie 2005 și a obligat pârâta să recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, potrivit hotărârii nr. 907 din 30 mai 2005.
Instanța a reținut că soluția se impune, în raport cu probele administrate și cu dispozițiile O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000.
împotriva sentinței, în termen legal, a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Hunedoara, solicitând modificarea acestei hotărâri, în sensul respingerii acțiunii reclamantului.
Recurenta a susținut, în esență, că soluția primei instanțe este greșită, întrucât din actele depuse de către intimatul-reclamant, în susținerea acțiunii, rezultă că acesta și-a schimbat locul de muncă, din Cahul, la Râmnicu Vâlcea, în iulie 1943, contextul istoric nejustificând, la acel moment, teza refugiului din motive etnice.
Că, față de această împrejurare, declarațiile martorilor care susțin că intimatul s-a refugiat în luna septembrie 1944, nu pot fi reale, acestea fiind și motivele pentru care, urmare a unui control al Curții de Conturi, recurenta a fost determinată să-și revizuiască prima hotărâre de acordare a drepturilor.
Criticile formulate sunt neîntemeiate.
Din probele administrate în cauză, respectiv actele și declarațiile autentice ale martorilor B.P. și C.N. rezultă că reclamantul a făcut dovada, în condițiile prevăzute de art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 127/2002, că, împreună cu familia, s-au refugiat din localitatea de domiciliu, Cahul - Basarabia, în Călărași - România, de unde nu s-au mai întors.
în ceea ce privește motivul refugiului, acesta este precizat de martori și trebuie apreciat și în funcție de realitățile istorice ale momentului, fiind de notorietate persecuțiile exercitate de către armatele sovietice, asupra populației române din Basarabia.
Nu poate fi reținută susținerea recurentei, potrivit căreia schimbarea domiciliului a avut loc în iulie 1943, așa cum reiese din carnetul de muncă al intimatului.
Așa cum a susținut și dovedit intimatul, la acea dată și-a schimbat numai locul de muncă, nu și domiciliul, familia sa rămânând în Basarabia până în septembrie 1944, când, datorită ocupării zonei de către armatele sovietice, întreaga familie a fost nevoită să se refugieze în Călărași.
Faptul este confirmat și de certificatul emis la 31 august 1943, de către Primarul comunei Roșu din Cahul.
în consecință, față de dovezile de la dosar, Curtea a reținut că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, considerente pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., a respins recursul, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4229/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4224/2005. Contencios → |
|---|
