ICCJ. Decizia nr. 4229/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 10 decembrie 2004, reclamantul H.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București, anularea hotărârii nr. 1379/523 din 1 noiembrie 2004, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
în motivare, reclamantul a arătat că, în mod eronat, prin hotărârea contestată, pârâta i-a respins cererea de atestare a calității de beneficiar al prevederilor legii menționate, deși a dovedit că în luna noiembrie 1940, împreună cu mama sa, s-a refugiat, datorită persecuțiilor exercitate din motive etnice după Dictatul de la Viena, din localitatea Sighet din Ardealul de Nord, în România - Făgăraș.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 320 din 24 februarie 2005, a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată și a obligat pârâta să emită în favoarea reclamantului, o nouă hotărâre, prin care să se constate că perioada noiembrie 1940 - 6 martie 1945 se încadrează în dispozițiile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.
Instanța a reținut că soluția se impune în raport cu probele administrate și cu dispozițiile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.
împotriva sentinței, în termen legal, a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, solicitând, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii reclamantului.
Recurenta a susținut, în esență, că prima instanță a aplicat eronat dispozițiile Legii nr. 189/2000, întrucât trebuia să aprecieze legalitatea actului administrativ atacat, numai în raport cu dovezile depuse la comisie, față de care cererea petentului a fost corect respinsă.
Recursul este nefondat.
Din probele administrate, respectiv acte (adeverințele nr. 359/1990 și nr. 3035 din 25 noiembrie 2004, fișa de refugiat nr. 17 din 14 octombrie 1940 și actele de stare civilă depuse) și declarația autentică a martorei M.L.S., rezultă că reclamantul a făcut dovada, în condițiile art. 4 din H.G. nr. 127/2002, că, împreună cu mama, în luna noiembrie 1940, și-a urmat tatăl și, respectiv, soțul, în refugiul din localitatea de domiciliu aflată în Ardealul de Nord, sub ocupație, în România, datorită persecuțiilor exercitate, din motive etnice, asupra populației române din zonă.
Nu are relevanță pentru stabilirea adevărului, a situației reale de fapt, momentul depunerii acestor dovezi, astfel încât critica formulată de recurentă sub acest aspect, este neîntemeiată, iar drepturile urmează a se acorda, potrivit legii, începând cu luna următoare depunerii cererii la comisie.
în consecință, față de dovezile de la dosar, se reține că sentința instanței de fond este temeinică și legală, considerent pentru care recursul declarat în cauză este nefondat și în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Curtea l-a respins ca atare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4220/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4225/2005. Contencios → |
|---|
