ICCJ. Decizia nr. 4222/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 12 ianuarie 2005, reclamanta M.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, anularea hotărârii nr. 15336 din 13 decembrie 2004, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
în motivare, reclamanta a arătat că în mod eronat, prin actul contestat, pârâta i-a respins cererea de acordare a drepturilor legale compensatorii, deși a dovedit prin declarații de martori și acte de stare civilă, că, împreună cu familia, s-a refugiat din localitatea de domiciliu, ca urmare a persecuțiilor etnice exercitate după Dictatul de la Viena.
Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 136/2005 din 9 martie 2005, a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată și a obligat pârâta să-i recunoască reclamantei, statutul de persoană refugiată, pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 septembrie 2005.
Instanța a reținut că soluția se impune în raport cu probele administrate și cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 189/2000.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, solicitând modificarea acestei hotărâri, în sensul respingerii acțiunii.
Recurenta a susținut, în esență că, intimatei nu-i sunt aplicabile prevederile Legii nr. 189/2000, întrucât din declarațiile martorilor rezultă că aceasta, împreună cu familia, și-a schimbat domiciliul în vara anului 1940, la acea dată neexistând temeiuri pentru exercitarea unor persecuții din motive etnice, iar vreo altă dovadă cu documente oficiale din care să reiasă existența acestor persecuții, intimata nu a adus.
Recursul se va admite, în sensul și în considerarea celor ce se vor expune în continuare.
în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (5) teza I C. proc. civ.: "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale".
în acest scop, judecătorii sunt în drept să pună în discuția părților, orice împrejurări care pot duce la lămurirea pricinii și să ordone toate dovezile pe care le consideră folositoare, chiar dacă părțile s-ar împotrivi, cu singura mărginire ca hotărârea să nu depășească obiectul litigiului.
în ceea ce privește cauza dedusă judecății, într-adevăr împrejurările de fapt invocate de către intimata-reclamantă, nu au putut fi verificate suficient prin probele administrate, înscrisurile depuse și declarațiile extrajudiciare din dosar nefiind pe deplin convingătoare privind faptul generator de drepturi în litigiu.
Astfel, dacă în primele declarații, martorele H.A. și L.M. arătau că intimata-reclamantă s-a refugiat din localitatea de domiciliu, în vara anului 1940, ulterior, aceleași martore susțin că refugiul a avut loc la începutul lunii septembrie a aceluiași an.
Potrivit prevederilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost modificată și completată, de dispozițiile acestei ordonanțe beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu.
Prin "persoană strămutată în altă localitate", conform dispozițiilor H.G. nr. 127/2002, privind Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, se înțelege "persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice".
Pentru a stabili cu certitudine incidența prevederilor legale mai sus citate și pentru a vedea, astfel, dacă intimata era îndreptățită la acordarea drepturilor compensatorii, instanța de fond trebuia să stabilească, fără echivoc, perioada, cauza și împrejurările în care aceasta și-a schimbat domiciliul din satul Morlaca, în satul Săcuieu, sub acest aspect probele administrate fiind insuficiente.
Prin urmare, în vederea stabilirii situației reale de fapt, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și ale art. 313 C. proc. civ., Curtea a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță, pentru suplimentarea probatoriului prin acte oficiale, care să ateste existența împrejurărilor invocate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4228/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4217/2005. Contencios → |
|---|
