ICCJ. Decizia nr. 742/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ, sub nr. 4324 din 12 noiembrie 2002, prin declinare de competență de la Tribunalul Bihor, reclamanta SC E.R. SRL Oradea a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, Direcția Regională de Drumuri și Poduri Cluj, A.N.D., pentru ca în contradictoriu cu aceștia să se dispună anularea procesului-verbal nr. 4069 din 4 iunie 2002, precum și decizia nr. 171 din 26 iunie 2002, ca nelegale, iar în subsidiar, reducerea sumelor datorate, la o sumă egală cu penalitățile pe care eventual le datorează pentru unele plăți făcute cu întârziere.
în motivarea acțiunii s-a precizat că prin actul de control s-a reținut în sarcina sa, obligarea la plata sumei de 115.951.094 lei, aferentă importurilor pentru care nu s-a achitat taxa de drum.
S-a mai susținut că a importat autovehicule marca P., cu care a participat la expoziții, saloane auto organizate pe teritoriul României care, după terminarea expoziției, dacă nu au fost cumpărate, au fost reimportate în țara de origine, iar pentru cele vândute a plătit toate taxele aferente, inclusiv cele de drum.
Pârâții, prin întâmpinare, au precizat că Legea nr. 118/1996 nu face discuție între importul definitiv și cel temporar.
Curtea de Apel Oradea, prin sentința civilă nr. 223, pronunțată la 19 mai 2003, a admis în parte acțiunea, a anulat în parte decizia nr. 171 din 26 iunie 2002, emisă de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței și în parte procesul-verbal de constatare încheiate de Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj Napoca, la 4 iunie 2002, până la concurența sumei de 14.687.198 lei reprezentând 5.559.244 lei debit datorat și 9.127.984 lei majorări de întârziere datorată.
A obligat pârâții, la 7.530.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut în fapt că reclamanta, în perioada controlată, 1 ianuarie 1997 - 10 mai 2002, a importat 34 autovehicule cu o valoare în vamă de 4.563.010.449 lei, pentru care a încheiat 34 de declarații vamale de import.
Pentru aceste autoturisme, indiferent de regimul vamal aplicabil, reclamanta a datorat 228.150.522 lei la Fondul special al drumurilor publice, dar a constituit și achitat pentru autovehiculele importate, suma de 204.226.092 lei.
Instanța a reținut din raportul de expertiză efectuat în cauză, că pentru 4 autoturisme nu au fost întocmite formalitățile de vămuire, întrucât au avut regim de import temporar, astfel că nu avea obligația constituirii și achitării sumei de 24.677.700 lei, calculată de organul de control la Fondul special al drumurilor publice.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, pârâta A.N.D. din România, invocând nelegalitate.
în motivarea recursului s-a susținut că nu a fost citată la efectuarea expertizei și că citarea la termenele de judecată s-a făcut fără remiterea actelor necesare, pentru a putea formula apărări.
împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs, și pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței care a invocat nelegalitatea, susținând în motivare că Legea nr. 118/1996 nu face distincție cu privire la regimul bunurilor de import, fiind obligatorie taxa de drum.
Recursurile sunt fondate.
înalta Curte de Casație și Justiție, analizând actele dosarului, a constatat că hotărârea atacată cu recurs este nelegală și netemeinică.
Potrivit art. 4 pct. 2 lit. b) din Legea nr. 118/1996, privind constituirea și utilizarea Fondului special al drumurilor publice, oricine utilizează infrastructura rutieră și contribuie la deteriorarea ei, trebuie să plătească o cotă pentru întreținerea și repararea acesteia.
Legea nu conține nici o excepție și nu are legătură cu reglementările din Codul vamal, referitoare la import temporar sau definitiv.
în atare împrejurare, în mod greșit instanța de fond a încuviințat și o expertiză contabilă negăsindu-și justificare legală, față de dispozițiile enunțate.
Drept consecință, înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursurile, a casat sentința atacată și în fond, a respins acțiunea.
| ← ICCJ. Decizia nr. 975/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4007/2005. Contencios → |
|---|
