ICCJ. Decizia nr. 1252/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1143 din 14 iunie 2005, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL București, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția de Finanțe București, a anulat în parte decizia nr. 72 din 19 martie 2004, emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor - Agenția Națională de Administrare Fiscală din cadrul Ministerul Finanțelor Publice, respectiv pct. 1 și 2, iar pct. 3 din dispozitivul acesteia, în ceea ce privește măsura de refacere a controlului la societatea reclamantă cu privire la sumele de 345.624.030 lei, reprezentând majorări de întârziere și 35.984.654 lei, reprezentând penalități de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit ca urmare a dizolvării fără lichidare a societății.
De asemenea, a anulat în parte procesul-verbal nr. 2/2003, întocmit de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București - Direcția Control Fiscal București - Serviciul Control Fiscal nr. 3 București și a exonerat reclamanta de plata sumelor de: 4. 757.167.334 lei, reprezentând impozit pe profit, 6.599.091.098 lei, reprezentând majorări întârziere, 457.503.679 lei, reprezentând penalități de întârziere, 104.496.634 lei, reprezentând impozit pe dividende.
Totodată, a obligat pârâtele la 181.608.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond, a reținut că aplicarea deciziei nr. 3/2002, unor fapte juridice anterioare emiterii sale, este nelegală, conform art. 15 alin. (2) din Constituția României care prevede că "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile", pârâtul făcând abstracție de prevederile art. 65 din Legea nr. 24/2000 privind Normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative referitoare la condițiile pe care o normă trebuie să le îndeplinească pentru a fi considerată normă interpretativă.
Conform dispozițiilor legale menționate, actele normative emise în aplicarea altor acte să nu se aplice de la data la care a intrat în vigoare actul normativ în aplicarea căruia au fost emise, ci de la data publicării actelor normative de aplicare, acestea nefiind norme de interpretare, ci norme date în aplicarea unui act normativ.
Așadar, aplicarea prevederilor deciziei nr. 3/2002, care a fost valabilă pentru perioada 2001 - 31 iunie 2002, asupra diferențelor de curs valutar aferente disponibilităților în valută existente în evidențele contabile ale societății comerciale reclamante la data de 31 decembrie 1999, are un caracter neconstituțional, reprezentând aplicarea retroactivă a legii, contrar dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție.
Instanța luând în considerare concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, a reținut că suma de 11.617.095.630 lei, calculată în urma reevaluării disponibilităților în devize este neimpozabilă din punct de vedere fiscal.
La stabilirea tratamentului fiscal al acestor venituri la data de 31 decembrie 1999, a avut în vedere : art. 1 din Legea nr. 82/1991, Regulamentul de aplicare a Legii nr. 82/1991, aprobat prin H.G. nr. 704/1993 - pct. 76, pct. 90, H.G. nr. 155/1997 - art. 1 alin. (2), Legea nr. 249/1998 cu privire la modificările aduse pct. 90 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii contabilității, Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 314/1999, Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 1670/1997 - art. 2 alin. (2).
Totodată, instanța a reținut că societatea reclamantă nu datorează impozit pe profit la data începerii procedurii de lichidare/dizolvare și, prin urmare, aceasta nu datorează nici majorări/dobânzi sau penalități de întârziere și nici impozit pe dividende, la data începerii procedurii de dizolvare, aspecte care reies din raportul de expertiză efectuat în cauză.
împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat recurs, pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice București, prin care au criticat sentința instanței de fond, ca fiind nelegală și netemeinică, solicitând admiterea acestei căi de atac, modificarea în tot a sentinței atacate și pe fond, respingerea acțiunii, cu consecința menținerii actelor administrative contestate ca fiind temeinice și legale. în drept au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Agenția Națională de Administrare Fiscală a arătat că decizia nr. 3/2002 a Comisiei Fiscale Centrale nu reprezintă un act normativ de aplicare a O.G. nr. 70/1994, cu modificările și completările ulterioare, cum greșit a reținut instanța de fond, aceasta fiind valabilă doar pentru perioada 2001 - 31 iunie 2002, și nu asupra diferențelor de curs valutar aferente disponibilităților în valută existente în evidența contabilă a reclamantei la 31 decembrie 1999.
Precizează că, potrivit art. 6 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Ministerul Finanțelor Publice înființează o Comisie Fiscală Centrală, care are responsabilități de elaborare cu privire la aplicarea unitară a acestui cod. Totodată, arată că deciziile Comisiei Fiscale Centrale cu privire la aplicarea unitară a Codului de procedură fiscală, precum și a Codului fiscal sunt obligatorii pentru funcționarii publici din cadrul organelor fiscale.
Prin coroborarea acestor dispoziții legale, cu cele ale art. 4 din O.G. 92/2003 rezultă că nu se poate reține motivația instanței de fond, în sensul că decizia Comisiei Fiscale are caracter de normă interpretativă, întrucât norma interpretativă trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de art. 65 din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă.
în concluzie, această decizie a fost dată pentru aplicarea unitară de către organele fiscale a unor dispoziții conținute deja în actele normative în materie de impozit pe profit și taxa pe valoarea adăugată în vigoare la acel moment, respectiv O.U.G. nr. 17/2000, cu modificările și completările ulterioare și O.G. nr. 70/1994, de asemenea, cu completările și modificările ulterioare, prevederi incidente la data de 31 decembrie 1999 și, deci, aplicabile diferențelor de curs valutar aferente disponibilităților în valută existente la data de 31 decembrie 1999.
Recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București arată că decizia nr. 3/2002 a fost emisă cu scopul precis de a explicita și a reglementa aplicarea unitară a unor dispoziții legale, printre care și cele ale O.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe profit, republicată, cu modificările ulterioare, act normativ incident în speța de față. Această procedură de interpretare este recunoscută în doctrină ca fiind oficială, situație în care nu mai intră în discuție încălcarea principiului retroactivității legii. Așadar, aceste norme interpretative, emise de organele abilitate ale statului și publicate în Monitorul Oficial (deci opozabile tuturor) sunt obligatorii, iar organele de control nu puteau face abstracție de ele.
Se mai susține de către recurente, că hotărârea instanței de fond este nelegală, deoarece a preluat efectiv concluziile raportului de expertiză, fără a motiva omologarea acestuia și fără să țină seama și de obiecțiunile formulate de către pârâte.
Totodată, acestea arată că, concluzia din raportul de expertiză, referitoare la faptul că sumele reținute de plată de către organele fiscale, nu sunt datorate, având în vedere legislația în materie și că organele fiscale au făcut abstracție de aceste acte normative, este, de asemenea, neîntemeiată.
"Caracterul științific" al unei lucrări nu garantează automat corectitudinea acesteia, mai ales că au fost depuse obiecțiuni la raportul de expertiză, obiecțiuni de care instanța nu a ținut cont și pe care le-a înlăturat nemotivat.
Totodată, Agenția Națională de Administrare Fiscală arată că Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 279/2000, pentru aprobarea Precizărilor privind evidențierea din punct de vedere fiscal al diferențelor de curs valutar la sumele în valută deținute de agenții economici la data de 31 decembrie 1999, se referă la sumele rezultate din evaluarea disponibilităților în valută deținute de agenții economici la finele anului fiscal și înregistrate în creditul contului - venituri din diferențe de curs valutar aferente anului 1998 și neevaluate de societate. Disponibilul în valută deținut de agentul economic la finele anului fiscal 1999 și, deci, veniturile din evaluarea acestor disponibilități pot fi luate în calcul ca venituri neimpozabile la stabilirea impozitului pe profit în conformitate cu Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 279 din 18 februarie 2000. Așadar, diferențele de curs valutar aferente disponibilităților în valută se determină având în vedere cursul de schimb în vigoare la închiderea exercițiului financiar și cel la care s-a făcut ultima încasare.
în ceea ce privește majorările și/sau dobânzile de întârziere și penalitățile de întârziere, de asemenea, susțin recurentele, sentința instanței de fond se întemeiază pe concluziile raportului de expertiză, care au fost în sensul că acestea nu sunt datorate, întrucât societatea nu datora la finele exercițiului financiar, întârzieri la plata impozitului pe profit".
Recurenta Agenția Națională de Administrare Fiscală, față de cele reținute de instanța de fond, invocă dispozițiile art. 15 alin. (3) din O.G. nr. 70/1994, privind impozitul pe profit, republicată.
Astfel majorările, dobânzile și penalitățile de întârziere au rezultat ca urmare a neplății la termenele stabilite, respectiv, 12 aprilie 2001, data depunerii bilanțului contabil, același termen fiind, de altfel, stabilit și de către societate.
Pe de altă parte, recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, referitor la impozitul pe profit, arată că potrivit cap. II lit. A) pct. 7 din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1223/1998 pentru aprobarea precizărilor privind reflectarea în contabilitate a principalelor operațiuni privind fuziunea, dizolvarea și lichidarea societăților comerciale, precum și retragerea și/sau excluderea unor asociați din cadrul societăților comerciale, societatea datorează impozit pe profit aferent diferențelor de curs valutar rezultate în urma reevaluării capitalului social în valută și înregistrate la rezerve. Astfel, față de înregistrarea eronată în contabilitate a societății a veniturilor din diferențele de curs valutar, organele de control, în mod legal, au procedat la diminuarea veniturilor neimpozabile calculate de reclamantă și au stabilit cuantumul corect al impozitului pe profit.
Ambele recurente arată că, în ce privește impozitul pe dividende, în mod legal, organele de control au calculat impozitul pe dividende datorat de societate pentru sumele reprezentând fonduri proprii repartizate din profitul net și diferențe de curs valutar din reevaluarea capitalului social în valută.
în ceea ce privește aprecierea instanței, de a menține desființarea parțială dispusă la pct. 3 din dispozitivul deciziei contestate nr. 72/2004, dar cu anularea măsurii de reverificare a sumelor de altă echipă de control, recurentele consideră că este nelegală și netemeinică. Această măsură nu a produs nici un prejudiciu reclamantei.
Conform art. 186 alin. (3) C. proc. fisc.: "prin decizie se poate desființa total sau parțial actul administrativ atacat, situație în care urmează să se încheie un nou act administrativ care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluționare".
Examinând actele și lucrările dosarului din întreg cursul procesual, în raport cu actele și prevederile legale incidente în cauză, ca și prin prisma criticilor prezentate de cele două recurente, Curtea a reținut că recursurile formulate sunt nefondate și urmează a fi respinse conform art. 312 C. proc. civ., cu consecința menținerii ca temeinică și legală a hotărârii de fond.
Analizând în ansamblu toate criticile recurentelor, mai cu seamă în considerarea caracterului similar și comun al acestora, se rețin următoarele:
Intimata-reclamantă SC A. SRL a fost subiectul unui control fiscal care s-a desfășurat în perioada 2 iunie 2003 - 7 iulie 2003 (la solicitarea acesteia, în vederea dizolvării fără lichidare a societății) care s-a finalizat cu încheierea procesului-verbal nr. 2 in 10 septembrie 2003, fiind stabilite în sarcina intimatei-reclamante, debite în cuantum de 12.299.867.429 lei, reprezentând impozit pe profit, majorări de întârziere, penalități de întârziere și impozit pe dividende, precum și majorări, respectiv dobânzi și penalități de întârziere aferente acestor impozite.
Ca răspuns la contestația formulată de intimată împotriva procesului-verbal nr. 2 din 10 septembrie 2003, Ministerul Finanțelor Publice, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a emis decizia nr. 72 din 19 martie 2004, având ca temei legal dispozițiile prevăzute de decizia nr. 3/2002,art. 15 alin. (3) din O.G. nr. 70/1994, Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 1223/1998, coroborate cu prevederile art. 9 din O.U.G. nr. 13/2001 privind soluționarea contestațiilor împotriva măsurilor dispuse prin actele de control sau de impunere întocmite de organele Ministerului Finanțelor Publice, menținându-se, astfel, procesul-verbal contestat.
Actele administrative atacate sunt nelegale, așa cum se va arăta în continuare:
Susținerile recurentelor, privind aplicabilitatea în speță a deciziei Ministerului Finanțelor Publice nr. 3/2002 pentru aprobarea soluțiilor referitoare la impozitul pe profit, altfel spus caracterul legal al aplicării retroactive a dispozițiilor deciziei nr. 3/2002 nu pot fi primite, în condițiile în care, în mod evident, în raport cu data emiterii sale (4 martie 2002), această norma legală nu era în vigoare în perioada supusă controlului, aplicarea sa fiind în neconcordanță cu principiile consacrate de Constituție și de legile subsecvente.
Astfel, conform art. 15 alin. (2) din Constituția României: "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile".
Ipotezele susținute de cele două recurente-pârâte, în sensul că normele cuprinse în decizia nr. 3/2002 sunt emise de organe abilitate ale statului și publicate în Monitorul Oficial, deci opozabile tuturor, drept pentru care organele de control nu puteau face abstracție de aceste norme, precum și ipoteza opozabilității doar față de organele fiscale, nu pot fi, de asemenea, primite, întrucât prin aplicarea deciziei nr. 3/2002, organul de control a stabilit obligații de plată suplimentare, retroactiv, pentru perioade anterioare intrării în vigoare a acestei decizii.
Aplicarea acestei decizii unor fapte juridice anterioare emiterii acesteia este nelegală, generând situații de fapt, raporturi obligaționale noi, care nu pot lua naștere în temeiul unor norme legale interpretative.
Mai mult decât atât, decizia nr. 72/2004 a recurentei-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin care a fost respinsă contestația intimatei-reclamante, precizează că decizia nr. 3/2002 a fost emisă pentru explicitarea și aplicarea unor prevederi legale, respectiv a O.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe profit. Or, analizând acest aspect, reiese că decizia nr. 3/2002 nu este una de interpretare a O.G. 70/1994, ci de aplicare a acesteia, întrucât se referă și la modificările ulterioare suferite de către această ordonanță, respectiv Legea nr. 189/2001 și, totodată, cuprinde norme de aplicarea a ordonanței modificate.
Pe cale de consecință, aplicarea prevederilor deciziei nr. 3/2002, care a fost valabilă pentru perioada 2001 - 31 iunie 2002, asupra diferențelor de curs valutar aferente disponibilităților în valută existente în evidența contabilă a intimatei la data de 31 decembrie 1999, are un caracter neconstituțional, reprezentând în fapt aplicarea retroactivă a legii, fiind încălcate dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, astfel că, în mod corect, instanța de fond a apreciat că se impune desființarea deciziei nr. 72/2004.
Nefondate sunt și criticile recurentelor, în sensul că hotărârea instanței de fond se întemeiază strict pe concluziile raportului de expertiză, fără a motiva omologarea acestuia și fără să țină seama de obiecțiunile formulate de către recurente la acest raport de expertiză.
Chiar dacă instanța de fond ar fi avut în vedere mai mult raportul de expertiză, pe care și-a întemeiat motivarea sentinței, acesta nu este un motiv care să ducă la constatarea netemeiniciei sau nelegalității hotărârii.
Această probă nu putea fi ignorată de instanță, de vreme ce expertul contabil a avut în vedere susținerile ambelor părți, precum și actele contabile ale intimatei, expertiza contabilă efectuată în cauză a răspuns la toate obiecțiunile formulate de recurente, (obiecțiuni care au fost încuviințate de instanță, încheierea din data de 15 februarie 2005) și de vreme ce expertiza nu a fost combătută prin alte mijloace de probă.
Instanța de fond, în vederea pronunțării hotărârii, a avut în vedere atât concluziile raportului de expertiză, cât și înscrisurile existente la dosarul cauzei. Inserarea în cuprinsul hotărârii a faptului că instanța "a luat în considerare concluziile raportului de expertiză contabilă în cauză" echivalează cu omologarea acestuia. în lipsa unei asemenea omologări nu era posibil ca instanța să ia în considerare raportul de expertiză efectuat în cauză.
De asemenea, afirmația recurentelor, referitoare la faptul că intimata era obligată la plata impozitului pe profit aferent diferențelor de curs valutar rezultate în urma reevaluării capitalului social în valută și înregistrat la rezerve, așa cum au stabilit organele de control în sarcina societății, este, de asemenea, nefondată.
Așa cum rezultă din probele administrate în cauză și în raport cu împrejurarea că toate obligațiile de plată au fost stabilite de organele de control fiscal în sarcina intimatei SC A. SRL, prin aplicarea unei metodologii de calcul a diferențelor de curs valutar aferente disponibilităților în valută care, însă, a fost instituită abia prin decizia nr. 3/2002, pentru aprobarea soluțiilor referitoare la impozitul pe profit și T.V.A., care a fost dată în aplicarea Legii nr. 189/2001 privind aprobarea O.U.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe profit, această modalitate de stabilire este nelegală.
Decizia nr. 3/2002 a fost emisă pentru a fi avută în vedere pentru închiderea financiară a anului 2001, și nu pentru închiderea exercițiului financiar 1999. Astfel, în condițiile în care au fost verificate disponibilitățile în valută existente în evidența contabilă a intimatei-reclamante, la data de 31 decembrie 1999, nu se puteau aplica prevederi legale ulterioare acestui exercițiu financiar.
Făcând aplicarea dispozițiilor pct. 76 din Regulamentul de aplicare a Legii contabilității, coroborat cu dispozițiile H.G. nr. 155/1997, precum și cu prevederile art. 1 pct. 3 alin. (4) din Legea nr. 249/1998, la situația de fapt dedusă judecății, rezultă că la data de 31 decembrie 1999, soldul în lei al contului 5124 analitic dolari SUA era negativ, de minus 11.598.840.987 lei, iar soldul în lei al contului 5124 analitic mărci germane era de 9.470 lei.
Potrivit Ordinului Ministerului Finanțelor nr. 314/1999: "La închiderea exercițiului financiar, disponibilitățile în devize existente în soldul conturilor menționate anterior se evaluează la cursul de schimb în vigoare la acea dată, iar diferențele de curs rezultate se înregistrează în contabilitate ca venituri sau cheltuieli financiare, după caz".
Societatea intimată a înregistrat la venituri din diferențe de curs valutar suma de 11.617.091.241 lei pentru a actualiza soldul contului bancar dolari SUA și suma de 4.119 lei pentru a actualiza soldul contului bancar mărci germane. Așadar, veniturile financiare din diferențe favorabile de curs valutar (aferente anului 1999), de 11.617.095.360 lei, au rezultat din evaluarea strict a conturilor de disponibilități în valută și nu din evaluarea conturilor de depozite.
Ca urmare a înregistrării veniturilor provenite din diferențe de curs a rezultat suma totală de 11.617.095.630 lei, respectiv 4119 + 11.617.091.241 lei.
Așa cum s-a concluzionat și în expertiza contabilă, efectuată la fond, la închiderea exercițiului financiar 1 ianuarie 1999 - 31 decembrie 1999, erau aplicabile prevederile Ordinului Ministerului Finanțelor nr. 1670/1997 și ale Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 279/2000. în cadrul acestui din urmă act normativ se arată că: "sumele rezultate din evaluarea disponibilităților în valută deținute de agenții economici la finele anului fiscal și înregistrate în creditul contului - Venituri din diferențe de curs valutar, sunt venituri neimpozabile, iar cheltuielile înregistrate din diferențe nefavorabile de curs valutar sunt nedeductibile".
Așadar, suma de 11.617.095.630 lei, reprezentând venituri financiare rezultate în urma reevaluării disponibilităților în devize existente în cont la data de 31 decembrie 1999, reținută ca impozabilă de către organele de control fiscal în sarcina societății intimate SC A. SRL, prin aplicarea dispozițiilor deciziei nr. 3/2002, este în fapt neimpozabilă din punct de vedere fiscal.
în acest sens chiar recurenta, Agenția Națională de Administrare Fiscală precizează în cadrul motivelor de recurs: "Conținutul deciziei nr. 3/2001 nu se referă la un anumit an, ci la evaluarea disponibilităților în devize la cursul de schimb la data de 31 decembrie, fără a se preciza anul 2001 sau un alt an".
Față de cele arătate anterior, apare ca nefondată critica recurentelor privind plata impozitului pe profit aferent diferențelor de curs valutar rezultate în urma reevaluării capitalului social în valută și înregistrat la rezerve, așa cum au stabilit organele de control în sarcina societății.
în ceea ce privește obligarea societății la plata sumei de 4.414.456.347 lei cu titlu de impozit pe profit suplimentar, pentru care au fost calculate majorări-dobânzi și penalități de întârziere, este nelegală, având în vedere că legislația aplicabilă la sfârșitul anului 1999, legislație în baza căreia s-a calculat impozitul pe profit aferent anului 1999, erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 249/1998, Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 314/1999, H.G. nr. 704/1993.
Nefiind impozabilă suma de 11.617.095.630 lei rezultă că nu exista obligația de plată a impozitului pe profit aferent acestui venit (în cuantum de 4.414.456.347lei).
Or, majorările de întârziere și penalitățile de întârziere reprezintă o măsură accesorie în raport cu debitul, astfel încât de vreme ce nu exista obligația de plată a impozitului pe profit, nu exista nici obligația de plată a vreunor asemenea majorări de întârziere sau penalități.
Nefondată este critica recurentelor, în sensul că hotărârea instanței de fond este nelegală și din punct de vedere al admiterii contestației în ce privește impozitul pe profit și impozitul pe dividende reținut de plată de către organul de control, ca urmare a faptului că societatea se afla în procedura de dizolvare fără lichidare, precizând că în conformitate cu prevederile Ordinului Ministerului Finanțelor nr. 1223/1998, cap. II lit. A) pct. 7, pentru componentele activului net, care nu au fost evidențiate în prealabil la venituri, intimata avea obligația să calculeze și să vireze impozit pe profit și impozit pe dividende în sumă de 342.710.987 lei, respectiv 104.496.634 lei.
Potrivit art. 231 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale, republicată, prevede că: "dizolvarea unei societății cu răspundere limitată cu asociat unic atrage transmisiunea universală a patrimoniului societății către asociatul unic, fără lichidare".
Conform adresei nr. 260835 din 5 martie 2004, emisă de către Direcția Generală de Politici și Legislație privind veniturile bugetului general consolidat din cadrul Ministerului Finanțelor Publice: "Prevederile legislației privind impozitul pe profit în perioada iulie 2001 - iulie 2002 nu prevăd un termen de plată al impozitului în cazul expres al dizolvării unui contribuabil, acesta fiind cel prevăzut de art. 15 alin. (1) din O.G. nr. 70/1994, dar nu mai târziu de data închiderii procedurii de lichidare a contribuabilului sau data la care contribuabilul își pierde personalitatea juridică".
în speță, este aplicabilă această ultimă situație, având în vedere că în cazul dizolvării neurmate de lichidare, personalitatea juridică a societății dizolvate încetează odată cu finalizarea procedurii de dizolvare.
Așadar, doar la finalizarea procedurii de dizolvare se va putea determina baza impozabilă, avându-se în vedere ansamblul operațiunilor efectuate cu această ocazie, doar atunci cunoscându-se cu exactitate atât veniturile obținute de societate din vânzarea activelor, cât și obligațiile de plată ale societății, altfel spus, masa de bunuri care se transmit asociatului unic.
Pentru aceleași considerente, Curtea a respins și argumentele referitoare la calculul impozitului pe dividende, având în vedere că și în acest caz, momentul în raport cu care se stabilește acesta, este tot cel al finalizării procedurii de dizolvare.
Pentru motivele arătate în analiza stabilirii impozitului pe profit și a impozitului pe dividende, Curtea a respins criticile formulate de către recurente, cu privire la anularea măsurii de reverificare.
Reținând corect situația de fapt dedusă judecății și exprimând soluția în concordanță cu legislația incidentă, sentința este legală și temeinică, ceea ce face ca recursurile să fie respinse ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2313/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2003/2006. Contencios → |
|---|
