ICCJ. Decizia nr. 2283/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 10 ianuarie 2000, reclamantul I.V. a chemat în judecată O.J.C.G.C. Dolj, solicitând obligarea pârâtei, să-i elibereze documentația privind stabilirea vecinătăților imobilului său situat în Craiova, precum și la plata daunelor în sumă de 45.000 lei/zi întârziere, începând cu data de 15 septembrie 1990, motivându-și cererea, în esență, pe dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990 și invocând refuzul nejustificat al pârâtei de a-i soluționa cererea.
Tribunalul Dolj, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 15 din 27 ianuarie 2000, a declinat competența soluționării cauzei, în favoarea Curții de Apel Craiova, în baza dispozițiilor art. 3 alin. (1) și cele ale art. 158 alin. (3) C. proc. civ., reținând că pârâta este un serviciu public descentralizat la nivel județean, calitate ce atrage altă competență în soluționarea pricinii, iar nu cea a tribunalului.
După sesizarea curții de apel, la data de 22 martie 2000, I.V. a chemat în judecată și Primăria Craiova, arătând că, deși i-a solicitat acesteia, cu cererea înregistrată la nr. 21480 din 28 iulie 1999, eliberarea certificatului de nomenclatură stradală, necesar la avizarea de către O.J.C.G.C. Dolj, a documentației ce face obiectul pricinii, totuși aceasta l-a refuzat, cu motivația greșită că certificatul de nomenclatură stradală se eliberează după obținerea documentației avizate de O.J.C.G.C. Dolj.
La data de 7 aprilie 2000 au formulat cerere de intervenție, în baza dispoziției art. 51 C. proc. civ., B.M. și I.C., în interesul pârâtei O.J.C.G.C. Dolj, susținând, în esență, că acțiunea este neîntemeiată, astfel cum rezultă din toate hotărârile judecătorești, actele de proprietate și înscrisurile care atestă regimul juridic al terenului în litigiu care au fost trimise de proprietarii din această zonă, pârâtei O.J.C.G.C., tocmai pentru a preveni avizarea unui document nelegal.
Judecata pricinii a fost suspendată în baza dispozițiilor art. 244 C. proc. civ. și repusă pe rol în baza cererii formulate de I.V., înregistrată la data de 20 octombrie 2005.
Prin cererea datată 24 noiembrie 2005, reclamantul a arătat că renunță la primul capăt al cererii de chemare în judecată privind obligarea O.J.C.G.C. Dolj să-i elibereze documentația privind stabilirea împrejurimilor și vecinătăților imobilului său situat în Craiova, dar că solicită obligarea acesteia să-i plătească daune în sumă de 1.598.073.840 lei (159.807,384 RON), reprezentând prejudiciul suferit pentru perioada iunie 2000 - 21 iunie 2005, ca urmare a neeliberării documentației arătate mai sus, fiind împiedicat să efectueze construcția.
Referitor la cererile de intervenție, reclamantul a solicitat a se constata că au rămas fără obiect, ca urmare a eliberării documentației solicitate.
Cu ocazia dezbaterilor din 24 noiembrie 2005, avocatul reclamantului, în prezența acestuia, reiterează cererea și arată că se renunță și la cererea privind chemarea în judecată a pârâtului Consiliul Local Craiova.
Prin sentința nr. 514 din 30 noiembrie 2005, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea reclamantului, astfel cum a fost precizată, ca nefondată, iar cererile de intervenție, ca fiind lipsite de interes.
Pentru a se pronunța în sensul arătat, instanța de fond a reținut, în esență, că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990, aplicabile în cauză, rezultând chiar din precizarea acțiunii că documentația tehnică completă necesară eliberării documentației cadastrale a fost depusă abia în iunie 2005, astfel încât pentru perioada 2000 - iunie 2005 nu s-au putut acorda daune, în raport cu faptul că reclamantul a manifestat dezinteres în a acționa potrivit dispozițiilor legale.
în plus, reține instanța de fond, pe rolul instanțelor s-au aflat în această perioadă, mai multe procese cu privire la regimul juridic al terenurilor din str. D., prima documentație tehnică fiind returnată reclamantului, pentru completarea și refacerea acesteia, din memoriul tehnic de la dosar rezultând că imobilul nu avea stabilite vecinătățile privind latura de Est.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul I.V., invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 3041C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, în temeiul art. 312 alin. (2) și art. 314 C. proc. civ., modificarea în tot a sentinței atacate, iar pe fond admiterea acțiunii, așa cum a fost precizată la termenul din 24 noiembrie 2005, în sensul de a obliga pârâta să-i plătească daune în sumă de 1.598.073.840 ROL (159.807,384 RON).
în dezvoltarea motivelor sale de recurs, I.V. susține că în mod greșit instanța de fond a reținut că este vorba de două documentații pentru același imobil, documentația depusă la 8 septembrie 1999 nefiindu-i returnată, pentru completare și refacere, așa cum eronat s-a reținut.
Mai susține recurentul-reclamant, că "cea de a doua documentație" a fost realizată, întrucât s-a schimbat starea de fapt, iar nu pentru că prima documentație nu a fost întocmită cu respectarea normelor legale. Totodată, arată acesta, faptul că există un litigiu cu privire la linia de hotar, nu constituia un impediment legal în avizarea și eliberarea documentației solicitate.
în aceste condiții susține reclamantul, în mod greșit instanța de fond a reținut că în cauză nu au fost îndeplinite cumulativ cerințele art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990.
Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
într-adevăr, conform art. 1 din Legea nr. 29/1990, aplicabilă în cauză, orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități publice de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Totodată, potrivit dispozițiilor alin. (1) al art. 11 din Legea nr. 29/1990, "instanța, soluționând acțiunea, poate, după caz, să anuleze, în total sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea administrativă să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris. Instanța este competentă să se pronunțe și asupra legalității actelor sau operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății", iar conform alin. (2) al aceluiași articol "în cazul admiterii cererii, instanța va hotărî și asupra daunelor materiale și morale cerute".
Prin urmare, legea nu prevede și posibilitatea acordării daunelor, în situația în care se renunță la cererea principală. De altfel, renunțându-se la capătul principal al acțiunii, instanța nu mai este competentă a verifica caracterul justificat sau nejustificat al refuzului de a elibera actul administrativ solicitat și, implicit, nici asupra pretinselor daune.
Dar chiar și în ipoteza extremă în care ar avea căderea să o facă, se constată, că în cauză, chiar recurentul-reclamant recunoaște că s-a eliberat documentația solicitată, tocmai pentru că abia în iunie 2005 s-a clarificat situația imobilului. în plus, se constată că anterior, pe de o parte, i s-au solicitat recurentului, diverse acte în completare, contrar celor susținute de acesta, iar, pe de altă parte, chiar autoritatea de cadastru pârâtă a întreprins diverse demersuri, încă din anul 1999, neputându-se, astfel, reține în sarcina acesteia, pasivitatea în activitate, respectiv refuzul nejustificat de soluționare a cererilor recurentului-reclamant.
Mai mult, se poate reține că intimata-pârâtă a procedat conform dispozițiilor Ordinului nr. 946/2000 pentru aprobarea Instrucțiunilor privind întocmirea documentației cadastrale tehnice necesare la înscrierea cu caracter nedefinitiv în Cartea funciară, a actelor și faptelor juridice referitoare la terenuri și construcții (M. Of. nr. 90/22.02.2001) și ordinul emis în temeiul art. 5 lit. a) și b) din Legea nr. 7/1996 și cele ale art. 2 alin. (6) din H.G. nr. 1038/1996, cu modificările și completările ulterioare.
Prin urmare, se constată că sentința atacată este legală și temeinică, corect motivată, iar criticile formulate acesteia, nefondate, motiv pentru care a fost respins recursul declarat în cauză, ca nefondat, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu cele ale Legii contenciosului administrativ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2292/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 970/2006. Contencios → |
|---|
