ICCJ. Decizia nr. 2292/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 17 iulie 2005, reclamanta H.T. a solicitat anularea măsurii returnării dispusă de către Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerul Administrației și Internelor, prin decizia nr. 6043 din 14 iulie 2005 și a măsurii interdicției de intrare în România, pe o perioadă de 5 ani, dispusă prin decizia nr. 126263 din 14 iulie 2005, de către aceeași autoritate, iar, în subsidiar, cere reducerea perioadei interdicției la cel mult 6 luni.
în motivarea acțiunii arată că măsura returnării, luată împotriva sa, este nelegală și netemeinică, deoarece pârâta nu a reținut corect situația de fapt, și anume, că nu se afla în situația de a avea o ședere ilegală, pentru că a venit în România la data de 12 iunie 2000, în scop de afaceri și a avut drept de ședere până la data de 25 martie 2001, ultima cerere de prelungire a acestui drept fiindu-i refuzată, iar la data de 17 aprilie 2001, pârâta a emis viză de ieșire valabilă până la 1 mai 2001.
Mai arată că i s-a respins contestația împotriva măsurii emiterii vizei de ieșire și că ulterior, s-a amânat aprobarea pentru plecarea sa din România, însă la 14 iulie 2005 a fost reținută, pe considerentul că are ședere ilegală.
Referitor la măsura interdicției de a intra pe teritoriul României, o perioadă de 5 ani, susține că și aceasta este nelegală și netemeinică, deoarece se încadrează în prevederile art. 102 alin. (1) lit. a) pct. i din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, având o ședere nelegală de până la 3 luni.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1754 din 27 octombrie 2005, a admis în parte acțiunea, în sensul că a respins, ca rămas fără obiect, capătul de cerere privind anularea măsurii returnării și a modificat decizia nr. 126263 din 14 iulie 2005, reducând durata măsurii interdicției pentru reclamantă de a intra în România, de la 5 ani, la 1 an.
Instanța reține, în motivarea sentinței, că reclamanta a părăsit România, cu destinația China, la data de 19 iulie 2005, astfel că primul capăt de cerere a rămas fără obiect.
în ce privește anularea măsurii interdicției de intrare în România, reține că durata șederii ilegale a reclamantei în România, este de 1 an, la 2 ani, și anume, în perioada 15 aprilie 2003 - 26 iulie 2004, iar după această dată s-a aflat în procedura investigării cererii de refugiat.
Pârâta a declarat recurs împotriva sentinței, considerând că este nelegală și netemeinică, pentru că reclamanta a avut drept de ședere pentru desfășurarea de activități comerciale, numai în perioada 23 iunie 2000 - 25 martie 2001 și că după ce s-a emis, la data de 17 aprilie 2001, viza de ieșire din România, aceasta nu a respectat-o și a continuat să locuiască ilegal, fiind depistată cu ședere ilegală la 26 iulie 2004, când s-a dispus returnarea sa și i s-a interzis pe o perioadă de 5 ani de a mai intra în România.
Menționează că ulterior, reclamanta a solicitat acordarea unei dispoziții de părăsire a teritoriului României și că, din cauză că aceasta și-a suportat cheltuielile plecării, durata interdicției i s-a redus la 2 ani și 6 luni.
Recursul va fi respins pentru următoarele considerente:
Chiar dacă este de necontestat că intimata a locuit nelegal pe teritoriul României, o perioada apreciabilă de timp, pentru care în mod corect s-a dispus măsura returnării, ca și cea a interdicției de a intra în România, o anumită perioadă, ultima măsură este, însă, prea aspră, în raport cu faptul că intimata, în perioada 1 mai 2001 - 15 aprilie 2003, s-a aflat în proces cu recurenta, urmare a contestației pe care a formulat-o împotriva măsurii acordării vizei de ieșire din România, iar în perioada 27 iulie 2004 - 16 iunie 2005 a făcut demersurile necesare și s-au făcut verificări în ce privește cererea sa de acordare a statutului de refugiat.
Ca atare, numai în perioada 15 aprilie 2003 - 26 iulie 2004 nu a avut nici o justificare pentru șederea ilegală în România, astfel că instanța de fond a reținut corect o ședere ilegală de până la 2 ani, pentru care art. 102 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, prevede o durată a interdicției de 2 ani.
Ținând cont că intimata a solicitat returnarea voluntară, plătind și biletul de călătorie spre China, alin. (2) al aceluiași articol prevede reducerea la jumătate a duratei interdicției.
Mai trebuie ținut cont că intimata a desfășurat în România, activitate comercială și că în perioada șederii în România nu a comis fapte de natură penală.
De aceea, reținându-se că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, a fost respins recursul, ca nefondat, în baza prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și a art. 312 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2320/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2283/2006. Contencios → |
|---|
