ICCJ. Decizia nr. 2835/2006. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.2835/2006
Dosar nr. 8971/1/2006
Şedinţa publică din 13 septembrie 2006
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 145 din 19 aprilie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, s-a admis excepţia de nelegalitate invocată de reclamanţii B.I., B.E. şi B.E.S., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Primarul municipiului Timişoara, în dosarul nr. 6785/2005, al Tribunalului Timiş şi s-a constatat nelegalitatea prevederilor art. 1.4 lit. b) din HG nr. 498/2003.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că faţă de dispoziţiile art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001, conform cărora sunt considerate a fi preluate abuziv de către stat, nu numai bunurile dobândite în baza unui titlu nevalabil, adică preluate fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, ci şi cele dobândite cu titlu valabil, respectiv cele preluate cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, art. 1.4 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, adoptate prin HG nr. 498/2003, modifică în mod esenţial Legea nr. 10/2001, în sensul că stabileşte contrar legii, pentru cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat locuinţa către stat, că preluarea nu este abuzivă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, cei doi pârâţi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea recursurilor şi respingerea excepţiei de nelegalitate, ca neîntemeiate.
Primarul municipiului Timişoara, susţine nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., întrucât prin HG nr. 498/2003 nu se aduce atingere unui drept recunoscut de lege sau unui interes legitim, prin această hotărâre avându-se în vedere organizarea executării legilor, detaliindu-se legea şi stabilindu-se întreg cadrul care priveşte aplicarea legii.
Hotărârea de guvern nu preexistă legii, astfel că ea nu poate aduce atingere unui drept recunoscut de lege sau unui interes legitim şi nici nu adaugă la lege.
Guvernul României critică sentinţa, în condiţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., susţinând că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, constatând nelegalitatea în întregime a dispoziţiilor art. 1.4. lit. b) din HG nr. 498/2003, deşi a fost învestită numai cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 1.4. lit. b) pct. 2.
Într-un al doilea motiv de recurs, se critică sentinţa, în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se că a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Pentru primul caz, fiind în prezenţa unei treceri a imobilului în proprietatea Statului (trecere dispusă fără plată), trecerea în proprietatea Statului este o preluare abuzivă şi ca atare, urmează regimul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Pentru cel de-al doilea caz, fiind vorba de o înstrăinare a locuinţei către stat, subsecventă formulării cererii de aplicare definitivă din ţară şi dat fiind că stabilirea conduitei persoanei era atributul exclusiv al acesteia, trebuie considerat că preluarea nu a fost abuzivă, în realitate fiind vorba despre o înstrăinare a imobilului către stat, vânzătorul fiind îndestulat rezonabil prin preţul primit.
Se concluzionează că prevederile pct. 1.4 lit. b) din Cap. II al HG nr. 498/2003, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, nu fac altceva decât să interpreteze prevederile generale ale art. 1 din acest act normativ şi să precizeze semnificaţia noţiunii de „imobile preluate în mod abuziv", în contextul unor acte normative de preluare care au operat în perioada de referinţă a legii.
Intimaţii B.I., B.E. şi B.E.S. au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate.
Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate şi în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, Curtea le va respinge, pentru următoarele considerente.
Critica adusă de către Guvernul României, în temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că prima instanţă ar fi acordat mai mult decât s-a cerut, este neîntemeiată.
Raportat la motivele de nelegalitate invocate de reclamanţii-intimaţi în faţa instanţei civile, la apărările formulate de Guvernul României şi Primarul municipiului Timişoara, precum şi la considerentele sentinţei Curţii de Apel Timişoara, excepţia de nelegalitate a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, are ca obiect dispoziţiile art. 1.4 lit. b) pct. 2 din HG nr. 498/2003, iar nu şi dispoziţiile pct. 1 ale aceluiaşi articol, care, de altfel, sunt în acord cu dispoziţiile legale în vigoare.
Din considerentele sentinţei primei instanţe rezultă în mod evident că au fost avute în vedere numai dispoziţiile art. 1.4 lit. b) pct. 2, nu şi cele ale pct. 1 ale aceluiaşi articol, astfel că neconcordanţele existente în cuprinsul sentinţei civile atacate cu recurs, reprezintă de fapt simple erori materiale, care pot fi îndreptate în procedura prevăzută de dispoziţiile art. 281 C. proc. civ. sau în calea procedurală prevăzută de art. 2811 C. proc. civ.
Cel de-al doilea motiv de recurs formulat de recurentul Guvernul României, în acord cu cel formulat de recurentul Primarul municipiului Timişoara, este şi el nefondat.
În mod corect, prima instanţă, a reţinut faptul că dispoziţiile art. 1.4 lit. b) pct. 2 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, sunt nelegale, deoarece, contrar prevederilor Legii nr. 10/2001, care stabileşte că imobilele preluate de stat în mod abuziv, în perioada 1945 - 1989, se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, aceste norme exceptează de la măsura restituirii în natură, imobilele trecute cu plată în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 223/1974, considerându-se că acestea nu au fost preluate în mod abuziv.
Or, aşa cum rezultă din art. 2 şi 5 din Decretul nr. 223/1974 (aprobat prin Decretul - lege nr. 9/1989), dacă o persoană fizică părăseşte definitiv ţara, locuinţa, proprietate procesuală, trebuia înstrăinată numai statului, preţul fiind stabilit conform art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973. Rezultă, deci, că era exclusă posibilitatea vânzării către o terţă persoană, căci vânzarea ar fi considerată nulă de drept (art. 5 din Decretul nr. 223/1974), consecinţa fiind tot preluarea de către stat a imobilului. Pe de altă parte, plata stabilită de stat nu acoperea valoarea reală a construcţiei şi nu îl îndestula pe proprietar în mod just.
Conduita persoanei era astfel stabilită în mod imperativ de legiuitor, încălcându-se, astfel, principiul constituţional al ocrotirii dreptului de proprietate prevăzut de Constituţie (art. 36), context în care nu se poate vorbi de un titlu valabil al statului, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Jurisprudenţa română, cât şi literatura de specialitate, a statuat de fapt că Decretul nr. 223/1974 a fost el însuşi o reglementare abuzivă, contravenind Constituţiei în vigoare la acea dată şi tratatelor internaţionale la care România era parte, astfel încât nu se poate susţine că preluarea de către stat a unor imobile, în temeiul acestui act următor, nu a fost abuzivă.
Pentru toate aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Primarul municipiului Timişoara şi de Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 145 din 19 aprilie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 septembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2829/2006. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2837/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
