ICCJ. Decizia nr. 3802/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 419 din 2 martie 2004, a respins, ca nefondată, acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta M.B., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Străini, având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea regimului tolerării rămânerii pe teritoriul României pentru o perioadă de 6 luni, cu posibilitatea prelungirii în condițiile legii și suspendarea obligației de părăsire a teritoriului României, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.
Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin adresa nr. 164861/RA/3 din 18 noiembrie 2003, Autoritatea pentru Străini i-a comunicat reclamantei, refuzul acordării statutului de tolerat, cu motivarea că după împlinirea vârstei de 18 ani, aceasta nu a făcut nici un demers pentru reglementarea dreptului de ședere, i-a fost respinsă irevocabil cererea de acordare a statutului de refugiat, iar motivele invocate nu sunt "motive obiective", în sensul art. 98 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002.
Refuzul acordării statutului de tolerat a fost menținut și în urma îndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990.
Potrivit art. 98 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 357/2003, tolerarea reprezintă permisiunea de a rămâne pe teritoriul României, acordată de Autoritatea competentă străinilor care nu au drept de ședere și din motive obiective nu părăsesc teritoriul României.
Sensul noțiunii de "motive obiective" este definit de art. 98 alin. (2) din actul normativ menționat, ca fiind acele împrejurări independente de voința străinului, imprevizibile și care nu pot fi înlăturate, datorită cărora acesta nu poate depăși teritoriul României.
Printre categoriile de străini care pot beneficia de acordarea tolerării, în art. 99 alin. (1) lit. c), sunt prevăzuți străinii cărora li s-a respins, prin hotărâre definitivă și irevocabilă, cererea de acordare a unei forme de protecție, în conformitate cu prevederile legale referitoare la statutul și regimul refugiaților și, din motive obiective, nu au părăsit teritoriul României în termenul stabilit de lege.
Reclamanta a invocat drept "motive obiective" care au împiedicat-o să părăsească România, după respingerea irevocabilă a cererii de azil, faptul că duce o viață de familie împreună cu părinții săi care au o societate comercială din activitatea căreia își obțin mijloacele de subzistență.
Acestea nu sunt împrejurări independente de voința reclamantei și de neînlăturat, care să constituie "motive obiective", în sensul art. 99 alin. (1) lit. c), coroborat cu art. 98 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, pentru acordarea statutului de tolerat, astfel încât refuzul acordării acestui statut nu are caracter nejustificat, în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990.
în ceea ce privește incidența art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de reclamantă, s-a apreciat că în speță nu este vorba despre un amestec nejustificat al autorității în exercitarea dreptului la viața de familie, reclamanta nemaifăcând un demers pentru reglementarea dreptului de ședere după data de 6 mai 2001, când i-a expirat ultima prelungire a vizei.
S-a mai reținut, de asemenea, că în cauză nu a fost dedusă judecății o dispoziție de părăsire a teritoriului, a cărei executare să poată fi suspendată în condițiile art. 9 din Legea nr. 29/1990 și art. 22 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta M.B., solicitând modificarea ei în tot, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei la acordarea regimului tolerării, pentru o perioadă de 6 luni, cu posibilitatea prelungirii până la încetarea motivelor care o împiedică să părăsească teritoriul României.
Hotărârea a fost criticată pentru nelegalitate și netemeinicie, susținându-se că a fost dată cu aplicarea greșită a legii, instanța de fond făcând și o greșită apreciere a unora din probele administrate în cauză.
în opinia recurentei, prima instanță a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 98 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 357/2003, la situația de fapt, întrucât în raport cu motivul invocat, respectarea vieții sale de familie, se impunea interpretarea acestora prin raportare la prevederile art. 8 alin. (1) și (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar împrejurarea că reclamanta se află în România de 7 ani, ducând o viață de familie, împreună cu părinții și frații săi care au drept legal de ședere, aflându-se aici de la vârsta de 14 ani, constituie motiv de tolerare în sensul acestor prevederi.
A mai susținut recurenta că prima instanță a interpretat greșit probele de la dosar pentru a aprecia asupra amestecului autorității publice în exercitarea dreptului la viața de familie, neobservând că în perioada 2 iulie 2002 - 16 octombrie 2003, ca urmare a demersurilor făcute pentru obținerea statutului de refugiat, a avut viza legală de ședere, conform prevederilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 102/2000, legea specială care reglementează regimului refugiaților.
Prin concluziile scrise la dosar, reclamanta a arătat că, la data judecării recursului, este căsătorită după tradiția chineză cu H.Y., solicitant al statutului de refugiat, neputând încheia căsătoria legală, întrucât nu are permis de ședere în România și este însărcinată în luna a 9-a, putând naște în orice moment.
Intimata Autoritatea pentru Străini a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că în raport cu situația recurentei-reclamanta, reținută, ca atare, de prima instanță, s-a dispus în mod corect respingerea cererii de tolerare a rămânerii pe teritoriul României, constatându-se că aceasta nu se află în nici una din cazurile de acordare a tolerării, prevăzute de art. 98 și 99 din O.U.G. nr. 194/2002.
în opinia intimatei, în raport cu actele dosarului și cu prevederile art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, măsura luată reprezintă o excepție admisă prin art. 8 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind necesară pentru respectarea ordinii publice.
Recursul este fondat.
Analizând actele dosarului, susținerile recurentei prin prisma materialului probator administrat și a dispozițiilor legale aplicabile și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041C. proc. civ., ținând cont și de actele noi depuse în recurs, înalta Curte a reținut că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a legii, fiind incident în speță motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru considerentele în continuare arătate.
Interpretarea dată prevederilor art. 98 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 194/2002, de către prima instanță, este una restrictivă, față de motivele invocate de recurentă în susținerea cererii sale de acordare a regimului tolerării pe teritoriul României și de situația concretă în care aceasta se află.
Aceste dispoziții legale trebuie raportate la reglementarea prevăzută de art. 8 alin. (1) și (2) din Convenția Europeană a Dreptului Omului, precum și la jurisprudența Curții Europene, prin care s-a instituit obligația statelor semnatare de a se abține de la orice amestec în exercitarea de către o persoană a dreptului său la viața de familie, exercitarea acestui drept urmând a fi reală și efectivă.
în sensul prevederilor alin. (2) al acestui text, amestecul unei autorități în exercitarea dreptului la respectarea vieții de familie este admis, numai în măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și libertăților altora.
Practica jurisprudențială a Curții europene în materie a statuat că noțiunea de familie trebuie înțeleasă în sens larg, ea neputând fi limitată doar la familia fondată pe căsătorie.
în speță, reclamanta se află în România din 30 septembrie 1998, având drept de ședere pentru reintegrarea familiei, prelungit continuu până la 6 mai 2001, când a devenit majoră.
între reclamantă și părinții săi au existat în continuare legături reale și apropiate, iar la data de 2 iulie 2002, aceasta a formulat cerere pentru acordarea statutului de refugiat. Ulterior, respingerii definitive și irevocabile a acestei cereri, la 23 octombrie 2003, reclamanta a solicitat acordarea regimului tolerării, motivele pentru care această cerere nu a fost soluționată favorabil, fiindu-i comunicate cu adresa 164861 din 18 noiembrie 2003.
Mai mult, după cum atestă actele noi depuse în recurs, la data soluționării acestuia, reclamanta avea stabilite legături de fapt suficient de puternice pentru a se reține existența unei vieți de familie în sensul jurisprudenței Curții Europene, cu H.Y., solicitant al statutului de refugiat, fiind și însărcinată în luna a 9-a.
Prin urmare, în situația reclamantei-recurente sunt incidente prevederile art. 98 alin. (1) și (2), coroborate cu art. 99 lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002, raportate la dispozițiile art. 26 alin. (1) din Constituția României și art. 8 alin. (1) și (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la viața de familie ca drept fundamental, situație în care îndepărtarea acesteia de pe teritoriul României, ca o consecință a refuzului acordării regimului tolerării, ar constitui o îngrădire a acestui drept, fără ca din împrejurările concrete ale cauzei să rezulte că vătămarea lui ar fi o măsură necesară în sensul art. 8 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, mai mult, că ar fi o măsură proporțională cu scopul urmărit de autoritatea pârâtă.
Nu se poate pune în speță problema încălcării ordinii publice interne și internaționale de către recurentă, prin faptul că nu părăsește teritoriul României, în sensul art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, aspect ce ar justifica intervenția statului în viața de familie a acesteia, așa cum susține intimata în întâmpinarea formulată.
Statul are, într-adevăr, dreptul suveran de a stabili prin legislația națională regimul juridic pentru străinii aflați pe teritoriul său; prin normele legale astfel adoptate nu pot fi afectate drepturile fundamentale prevăzute de art. 6 alin. (1) și art. 8 alin. (1) și (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru toate aceste considerente, înalta Curte, în temeiul art. 312 pct. 1, 2 și 3 C. proc. civ., a admis recursul, modificând hotărârea atacată, în sensul admiterii acțiunii, cu consecința obligării pârâtei la acordarea regimului tolerării rămânerii pe teritoriul României pentru o perioadă de 6 luni, cu posibilitatea prelungirii în condițiile legii.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3760/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3861/2006. Contencios → |
|---|
