ICCJ. Decizia nr. 4517/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1776 din 29 octombrie 2003, pronunțată în dosarul nr. 1808/2002, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta SC C. SRL, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și Administrația Finanțelor Publice București.
Pentru a motiva această soluție, s-a reținut că organele de control au procedat în mod legal la stingerea obligațiilor față de bugetul de stat în ordinea vechimii acestora, până la acoperirea lor completă.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamanta SC C. SRL, arătând că sentința este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor O.U.G. nr. 68/1999, O.G. nr. 70/1997 și O.G. nr. 11/1996.
Se precizează că și din expertiza efectuată în cauză s-a confirmat faptul că nu există diferențe de calcul a impozitului pe salarii și a impozitului pe dividende, între sumele stabilite declarate și achitate de societate și sumele stabilite de organul de control.
înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 2223 din 4 aprilie 2005, a admis recursul declarat, a casat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță, pentru completarea probatoriilor.
S-a reținut că în speță, s-a dispus și s-a efectuat un amplu raport de expertiză contabilă ale cărei concluzii conduc la o cu totul altă soluționare a pricinii.
Instanța de fond a înlăturat expertiza, fără o motivare pertinentă și concludentă.
Cu ocazia rejudecării de instanța de fond, s-a solicitat să se verifice ordinele de plată, precum și faptul dacă la data de 30 august 1999 mai existau debite în contul reclamantei, trebuie verificate neconcordanțele care există între actele depuse și susținerile organelor de control.
După reînregistrarea cauzei la Curtea de Apel București, s-a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză efectuat anterior în cauză.
După efectuarea suplimentului la raportul de expertiză au fost formulate obiecțiuni de către intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală, cărora li s-a răspuns.
Prin sentința nr. 1183 din 24 mai 2006, pronunțată în dosarul nr. 32070/2/2005, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei, a dispus anularea deciziei nr. 820/2001 a Ministerului Finanțelor Publice, a referatului de compensare nr. 4792380/2000 și a Notei de constatare nr. 11614/2000.
Pentru a motiva această soluție s-a reținut că debitul stabilit în sarcina reclamantei privind impozitul pe salarii, în sumă de 560.308.309 lei, s-a achitat până la data de 30 aprilie 1999, iar la 11 iunie 1999, reclamanta a depus la Administrația Finanțelor Publice a sectorului 5, situația majorărilor de întârziere calculate până la 30 aprilie 1999 și neplătită pe diferitele feluri de venituri ale bugetului de stat.
în această situație, societatea reclamantă se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 68/1999, iar majorările de întârziere sunt scutite de plată.
în privința impozitului pe dividende, până la 21 iunie 1999, societatea a plătit diferența de 2.222.223 lei și, astfel, s-a stins integral debitul.
Reclamanta a făcut dovada că a achitat debitele restante la 30 aprilie 1999, inclusiv debitele curente aferente perioadei 30 aprilie - 31 august 1999, beneficiind, astfel, de scutirea de plată a majorărilor de întârziere aferente debitelor restante la 30 aprilie 1999.
Referatul de compensare nr. 4792380 din 14 aprilie 2000 este nelegal, pentru că nu putea opera compensarea impozitului pe salariu și a celui pe dividende achitat cu majorările de întârziere existente și care urmau a fi scutite la plată.
De aceea, și nota de constatare nr. 11614 din 21 noiembrie 2000, întocmită în baza referatului de compensare, este nelegală, ca și decizia nr. 820/2001.
Administrația Finanțelor Publice a sectorului 5 și Agenția Națională de Administrare Fiscală au declarat recurs, solicitându-se admiterea recursului, modificarea sentinței și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Se consideră că soluția instanței de fond este nelegală, pentru că a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Reclamantei nu-i puteau fi aplicate prevederile O.U.G. nr. 68/1999, deoarece la data de 30 aprilie 1999, reclamanta avea debite restante la impozitul pe salariu în sumă de 160.094.559 lei, impozitul pe dividende - 10.683.693 lei.
în recursul Agenției Naționale de Administrare Fiscală se critică sentința, și pentru că instanța de fond a preluat întocmai susținerile expertului contabil, atribuind expertizei o importanță mai mare decât îi este conferită de lege, acela de mijloc de probă.
Este criticată sentința, și pentru că s-a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată pentru că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ., între care și câștigarea procesului în mod irevocabil.
Examinând actele depuse la dosar, susținerile părților, dispozițiile legale incidente în cauză, înalta Curte de Casație și Justiție Curte a respins recursurile, ca nefondate, pentru următoarele considerente:
Controlul efectuat de organele fiscale a vizat perioada iunie 1996 - noiembrie 1999 și s-a reținut, de către Administrația Finanțelor Publice a sectorului 5, că reclamanta datora 160.094.559 lei, diferență impozit pe venit, majorări de întârziere aferente, 8.461.470 lei diferență de impozit pe dividende și majorări de întârziere aferente.
Reclamanta a contestat aceste concluzii, tocmai pentru faptul că susține că la data de 30 aprilie 1999 avea achitat integral impozitul pe venit și impozitul pe dividende, astfel că poate beneficia de scutirea de plată a majorărilor de întârziere aferente celor două impozite, având în vedere că în perioada 30 aprilie - 31 august 1999 a achitat debitele cuvenite la respectivele impozite și eventualele majorări de întârziere.
Disputa între susținerile reclamantei și constatările organelor fiscale a fost soluționată prin efectuarea unei expertize tehnice care, așa cum rezultă din anexele la raport și suplimentul de raport de expertiză, confirmă susținerile reclamantei, în sensul că-i sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 68/1999.
Potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 68/1999, majorările de întârziere datorate pentru neplata la termen a impozitelor, taxelor și altor sume datorate bugetului de stat și neplătite până la 30 aprilie 1999, se scutesc la plată, dacă debitele restante la data de 30 aprilie 1999 care le-au generat, au fost achitate până la data intrării în vigoare a ordonanței sau se vor achita până la data de 31 august 1999.
în alin. (2) al aceluiași articol a mai fost instituită o condiție pentru a se putea beneficia de prevederile alin. (1) - de achitare integrală a obligațiilor provenind din impozite, taxe și alte venituri ale bugetului de stat, datorate pe perioada 30 aprilie - 31 august 1999, precum și eventualele majorări de întârziere aferente acestora.
Deci, organele fiscale au reținut că reclamanta nu îndeplinește condițiile pentru scutirea de la plată a majorărilor de întârziere, pentru că nu ar fi achitat debitele restante la impozitul pe venit și pe dividende, din anexele raportului de expertiză, care nu au putut fi contestate de organele de control, în mod pertinent rezultă contrariul, în sensul că la 30 aprilie 1999, reclamanta nu înregistra debite restante privind plata impozitelor respective, iar pentru perioada 30 aprilie - 31 septembrie 1999 a achitat integral impozitele respective.
în aceste condiții, soluția instanței de fond, prin care au fost anulate actele de control fiscal, este legală.
Motivul de recurs privind expertiza și preluarea concluziilor raportului de expertiză, este nefondat.
Expertiza este unul din mijloacele de plată și ea s-a dispus în condițiile art. 201 C. proc. civ., pentru că numai prin efectuarea expertizei se putea stabili dacă susținerile părților sunt fondate.
Față de obiectivele stabilite a fost firească preluarea unora din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză.
Critica vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., este nefondată.
Potrivit acestui text, partea care cade în pretenții, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Dispozițiile legale nu fac nici o precizare referitoare la câștigarea, în mod irevocabil a unui proces, așa cum susține recurenta Agenția Națională de Administrare Fiscală, iar solicitarea unei asemenea dovezi ar însemna să se adauge textului de lege.
în condițiile în care acțiunea reclamantei a fost admisă, au fost anulate actele contestate, instanța de fond a procedat la acordarea cheltuielilor de judecată, la cererea reclamantei.
Apreciind că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., a fost respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4527/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4505/2006. Contencios → |
|---|
