ICCJ. Decizia nr. 4516/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, reclamanta J.X. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea pentru Străini, solicitând obligarea pârâtei la acordarea regimului tolerării pe teritoriul României, pe o perioadă de 6 luni, cu posibilitatea prelungirii până la încetarea cauzelor care o împiedică să părăsească România, ca urmare a nerezolvării cererii formulate în acest sens.
în motivarea acțiunii, reclamanta arată că se încadrează în categoriile de străini care pot beneficia de tolerare, conform art. 99 alin. 1 lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 357/2003, întrucât a formulat o cerere de acordare a statutului de refugiat, pentru o temere bine întemeiată de persecuție în țara de origine pe motive de apartenență la o categorie defavorizată de persoane, expuse unor pericole de natură să aducă atingere vieții, integrității corporale și libertății, cerere respinsă definitiv și irevocabil la data de 16 octombrie 2003.
Motivele obiective invocate de reclamantă, datorită cărora nu poate părăsi teritoriul României, constau în aceea că locuiește în țară din anul 2000, împreună cu soțul și fiul său, care au drept de ședere pe teritoriul României, pentru desfășurarea de activități comerciale.
Reclamanta a mai arătat că este total dependentă de familia sa și nu se poate întoarce în China, unde nu are locuință, mijloace de subzistență și nici alte rude apropiate care să o ajute.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1291 din 18 mai 2004, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
Faptul că reclamanta duce o viață de familie în România, împreună cu soțul și fiul său, care au aici o societate comercială din activitatea căreia își pot obține mijloacele de subzistență, nu reprezintă o împrejurare independentă de voința acesteia și de neînlăturat, care să constituie motiv obiectiv, în sensul art. 99 alin. 1 lit. c), coroborat cu art. 98 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 357/2003, pentru acordarea statutului de tolerat, astfel încât refuzul acordării acestui statut în cazul reclamantei nu are un caracter nejustificat.
Reclamanta nu a prezentat nici un fel de dovezi din care să rezulte că localitatea sa de domiciliu ar fi afectată de epidemia SARS, iar starea sa de sănătate nu se încadrează în noțiunea de motive obiective.
în speță, nu este vorba de un amestec nejustificat al autorității în exercitarea dreptului la viața de familie, drept reglementat de art. 8 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, reclamanta având obligația de a-și reglementa statutul în România, cu respectarea condițiilor prevăzute de legea străinilor.
împotriva acestei hotărâri judecătorești a formulat recurs, în termen legal, reclamanta, care a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei la aprobarea cererii de acordare a regimului tolerării șederii în România pe o perioadă de 6 luni, cu posibilități de prelungire până la încetarea motivelor care o împiedică să părăsească România.
în motivarea cererii de recurs se susține de către recurentă că prima instanță a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, fiind incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc. civ.
Recurenta arată, în esență, că duce o viață de familie în România împreună cu soțul și copilul său, care au drept legal de ședere și că în cazul returnării i s-ar produce o vătămare, interzisă de art. 8 din C.E.D.O.
Intimata a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
în cauză a fost administrată proba cu înscrisuri de către recurentă.
Prin Decizia nr. 437 din 30 mai 2006, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 98 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor, excepție ridicată de recurenta-reclamantă.
Analizând hotărârea atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 3041C. proc. civ, înalta Curte a constatat că se impune admiterea recursului pentru următoarele considerente:
Recurenta a avut drept de ședere pe teritoriul României pentru desfășurarea de activități comerciale de la data de 22 noiembrie 2000, până la data de 20 martie 2001, când i-a fost acordată viza de ieșire, valabilă până la data de 6 aprilie 2001. Cererea de acordare a statutului de refugiat i-a fost respinsă prin sentința civilă nr. 734/2003, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București (rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3 din 8 ianuarie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și litigii de muncă).
Intimata a respins cererea de tolerare a rămânerii pe teritoriul României, adresată de recurentă, la data de 15 ianuarie 2004, constatându-se faptul că aceasta nu se află în nici unul din cazurile de acordare a acestui statut, prevăzute de art. 98 și 99 din O.U.G. nr. 194/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 357/2003.
Din probele administrate în cauză, rezultă că recurenta locuiește în București, duce o viață de familie cu soțul său, L.J., căruia i s-a aprobat cererea de stabilire a domiciliului în România și cu fiul lor, Z.W., care are, de asemenea, drept legal de ședere în țară, până la data de 16 februarie 2007. Atât soțul, cât și fiul recurentei, desfășoară activitate de comerț la SC N.J. SRL, la care au calitatea de asociați și administratori.
Potrivit dispozițiilor art. 98 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 357/2003, tolerarea reprezintă permisiunea de a rămâne pe teritoriul României, acordată de Autoritatea pentru Străini, celor care nu au drept de ședere și din motive obiective nu părăsesc teritoriul României.
Noțiunea de "motive obiective" este definită de 98 alin. (2) din actul normativ mai sus menționat, acestea fiind împrejurări independente de voința străinului, imprevizibile și care nu pot fi înlăturate, datorită cărora străinul nu poate părăsi teritoriul României.
Printre categoriile de străini care pot beneficia de acordarea tolerării, în art. 99 alin. 1 lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002, sunt menționați și cei cărora li s-a respins, prin hotărâre definitivă și irevocabilă, cererea de acordare a unei forme de protecție, în conformitate cu prevederile legale referitoare la statutul și regimul refugiaților și din motive obiective nu au părăsit teritoriul României.
înalta Curte a apreciat că recurentei i se poate acorda tolerarea pe teritoriul României, având în vedere faptul că i s-a respins cererea de acordare a statutului de refugiat prin hotărâre irevocabilă, iar aceasta nu a putut părăsi țara, datorită faptului că duce o viață de familie, așa cum s-a reținut anterior.
Instanța de control judiciar consideră că în cauză își au aplicabilitate dispozițiile art. 8 din C.E.D.O, care prevăd că orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, amestecul unei autorități publice nefiind permis în exercitarea acestui drept, decât în măsura în care este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor sau libertăților altora.
în cauza de față nu este întrunită condiția cumulativă și condițională prevăzută de textul mai sus citat și evidențiată prin sintagma "și dacă constituie", deoarece neacordarea tolerării recurentei nu este impusă de situațiile enumerate în art. 8 alin. (2) din Convenție.
Neacordarea tolerării pentru recurentă ar aduce atingere dreptului său, reglementat de art. 26 din Constituția României și de art. 8 din C.E.D.O, întrucât ar reprezenta o vătămare disproporționată în raport cu scopul pentru care tolerarea nu a fost acordată de către intimată și ar duce la compromiterea relațiilor sale de familie, inclusiv cele maternale.
în consecință, în raport cu considerentele anterior expuse, apreciind întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., cu referire la art. art. 99 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 357/2003, a admis recursul, a modificat sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâta să acorde reclamantei, regimul tolerării pe teritoriul României, pe o perioadă de 6 luni, cu posibilitatea prelungirii până la încetarea cauzelor care o împiedică să părăsească România.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4505/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4521/2006. Contencios → |
|---|
