ICCJ. Decizia nr. 4653/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 143/CA din 31 octombrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială și de contencios administrativ, în dosarul nr. 196/CA/2002, a fost admisă în parte, acțiunea reclamantei SC P.S. SA Constanța, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței și obligat pârâtul la plata sumei de 942.254 dolari SUA, în lei, la data executării, reprezentând despăgubiri civile pentru oprirea activității de pilotaj în Portul Constanța, în perioada 11 august 2000 - 15 februarie 2002, conform raportului de expertiză efectuat de expert F.R. și a fost respins, ca nefondat, capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000.000 lei pentru prejudiciul moral.
S-a reținut că despăgubirile au fost solicitate pentru repararea prejudiciului adus prin emiterea de către pârât a Ordinelor ilegale nr. 508/1999 și nr. 595/2000, anulate de instanțele de judecată, ordine în bază cărora societatea a fost oprită să efectueze activitatea de pilotaj, începând cu 16 august 2000.
Instanța de fond a considerat că prin anularea Ordinelor nr. 508/1999 și nr. 595/2000 din 23 august 2000, instanța este în drept să se pronunțe asupra despăgubirilor cerute, fiind un accesoriu al cererii de anulare a actelor administrative contestate ca fiind ilegale, iar în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii administrativ-patrimoniale.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului.
în dosarul nr. 3136/2002, ce a avut ca obiect recursul declarat împotriva sentinței nr. 143/CA din 31 octombrie 2002 a Curții de Apel Constanța, au formulat cereri de intervenție în interesul recurentului, C.Ș. și V.I.
în motivele de recurs s-a arătat că sentința civilă nr. 143/CA din 31 octombrie 2002 este nelegală și netemeinică.
S-a susținut că Ordinul ministrului transporturilor nr. 508/1999 a fost abrogat prin art. 5 din Ordinul ministrului transporturilor nr. 595/2000, iar acest ultim ordin a fost anulat numai parțial, dar nu și art. 5, iar autorizația emisă în temeiul unui ordin abrogat nu poate să mai producă efecte juridice.
Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat în legătură cu Ordinul nr. 508/1999, numai prin decizia nr. 487 din 2 februarie 2001, adică la 8 luni după ce acesta a fost abrogat prin Ordinul nr. 595/2000.
Referitor la condițiile răspunderii administrative patrimoniale, se critică sentința, pentru că nu sunt îndeplinite aceste condiții.
Prin decizia nr. 1686 din 29 aprilie 2004, înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, a admis recursul declarat de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și cererile de intervenție în interes accesoriu, formulate de V.I. și C.Ș., a fost casată sentința atacată și trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.
Pentru a pronunța această soluție, înalta Curte a reținut că, deși, în cererea de chemare în judecată, s-a solicitat obligarea la plata sumei de 1,4 milioane dolari SUA, despăgubiri civile pentru daune morale și 500 mil. ROL pentru prejudiciul moral suferit, instanța de fond a acordat, în dispozitiv, despăgubiri civile de 942.252 dolari SUA, constând în venituri nerealizate, iar capătul de cerere privind obligarea la 500 mil. ROL, prejudiciu moral a fost respins.
în acest fel, instanța de fond a considerat că petitul acțiunii ar conține o eroare materială, fără să fi pus în discuția părților acest aspect.
Al doilea motiv pentru care s-a ajuns la soluția casării cu trimitere, a fost acela că instanța de fond și-a întemeiat soluția, în privința întinderii prejudiciului material pe concluziile unui expert contabil care a refuzat să răspundă la obiecțiunile formulate de către recurentul-pârât, iar expertiza nu a stabilit dacă paguba materială este formată din totalitatea veniturilor pe care societatea comercială le-ar fi putut realiza în perioada în litigiu ori este limitată la profitul pe care a fost împiedicată să-l realizeze în perioada respectivă, impunându-se efectuarea unei noi expertize.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Constanța sub nr. 278/2004.
După casare a fost dispusă efectuarea unei expertize de specialitate.
Prin sentința civilă nr. 242/CA din 23 iunie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, s-a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei.
S-a apreciat că simpla deținere a autorizației menționate nu îi conferea reclamantei dreptul necondiționat de a presta servicii portuare, îi era necesar, în condițiile legii, încheierea unui contract din cele prevăzute de art. 8 din O.G. nr. 22/1999.
Nu se poate angaja răspunderea materială a autorității administrative, întrucât nu s-a făcut dovada că împiedicarea efectuării activității de pilotaj de către reclamantă, este consecința exclusivă a emiterii ordinelor anulate parțial de instanța de contencios administrativ.
împotriva sentinței s-a declarat recurs de către SC P.S. SA Constanța și s-a solicitat anularea acesteia și trimiterea, spre rejudecare, a cauzei la instanța de fond.
Primul motiv de recurs se referă la cel prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., când hotărârea a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pentru că nu s-a ținut seama de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "după casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului", pentru că nu a fost respectat principiul contradictorialității și au fost încălcate dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pentru că unul din considerentele pentru care a fost respinsă acțiunea, a fost acela că prejudiciul nu este cert.
Al doilea motiv de recurs este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motive contradictorii.
în cel de al treilea motiv de recurs, cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se invocă nulitatea hotărârii, pentru că a fost dată cu încălcarea legii.
Se invocă faptul că prin hotărârea judecătorească s-a reținut că datorită aplicării actului administrativ normativ, SC P.S. SA Constanța, a fost oprită să mai efectueze activitatea de pilotaj, astfel că nu se putea reține că simpla deținere a autorizației nu îi conferă reclamantei dreptul necondiționat de a presta servicii portuare, ci ar fi fost necesar încheierea unui contract din cele prevăzute de art. 8 din O.G. nr. 22/1999.
Instanța de fond a făcut referire la art. 8 din O.G. nr. 22/1999, dispoziții care sunt contradictorii cu dispozițiile art. 11 din același act normativ.
Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele dosarului, dispozițiile legale incidente în cauză, înalta Curte a respins recursul, pentru următoarele considerente:
Referitor la primul motiv de recurs legat de încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., se constată că acesta nu este fondat.
într-adevăr, prin decizia nr. 1686 din 29 aprilie 2004, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, a fost casată sentința civilă nr. 143/CA din 31 octombrie 2002 a Curții de Apel Constanța și a fost trimisă cauza, spre rejudecare, însă prin această decizie nu a fost dezlegat nici o problemă de drept pe care instanța de fond să nu o fi respectat și a administrat probele care au fost solicitate, astfel că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Principiul contradictorialității a fost respectat, iar faptul că în motivarea hotărârii s-a făcut trimitere la dispozițiile art. 8 din O.G. nr. 22/1999, aceasta nu înseamnă că instanța de fond era obligată să pună în discuția părților motivele pe care le-a avut în vedere la pronunțarea soluției.
Nici dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. nu au fost încălcate, pentru că instanța de fond a stăruit, prin toate mijloacele legale, să afle adevărul, iar faptul că instanța de fond, în urma administrării probelor, a ajuns la concluzia că prejudiciul nu este cert, nu înseamnă că judecătorul nu a administrat toate probele necesare pentru pronunțarea unei soluții legale și temeinice.
în privința celui de al doilea motiv de recurs, se constată că și acesta este nefondat.
Reclamanta a solicitat obligarea la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat, ca urmare a emiterii unor ordine ilegale anulate de instanță.
Din actele depuse la dosar rezultă că reclamantei i-a fost emisă autorizația seria M nr. 00067-1, emisă la 23 decembrie 1999, de Inspectoratul Navigației Civile.
în această autorizație se precizează că aceasta este valabilă cu obligativitatea respectării dispozițiilor legale în vigoare.
într-adevăr, prin decizia nr. 487 din 6 februarie 2001, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, s-a dispus anularea dispozițiilor art. 5 din Ordinul ministrului transporturilor nr. 508/1999, prin care preciza că autorizațiile își păstrează valabilitatea până la concesionarea în condițiile legii, a serviciilor publice portuare pentru care aceste autorizații au fost eliberate, dar în autorizație mai este înscrisă și clauza privind respectarea prevederilor legale în vigoare, iar aceste dispoziții erau cuprinse în Ordonanța nr. 22/1999 privind administrarea porturilor și serviciile în porturi.
Tot ca urmare a cererii reclamantei a fost anulat parțial Ordinul nr. 595/2000 al ministrului transporturilor, prin sentința civilă nr. 233 din 22 noiembrie 2001 a Curții de Apel Constanța, irevocabilă prin decizia nr. 3123 din 22 octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție.
Prin anularea acestor dispoziții, a fost menținută autorizația emisă în 1999 de Inspectoratul Navigației Civile, însă chiar în cuprinsul acesteia, așa cum am arătat, se cerea respectarea dispozițiilor legale în vigoare.
Potrivit art. 8 din O.G. nr. 22/1999, administrațiile portuare au obligația de a întreține, reface și asigura funcționalitatea infrastructurii portuare și de a asigura servicii publice portuare, activități care se desfășoară fie direct, fie prin intermediul unor agenți economici, prin concesionare, asociere, cesiunea sau alte asemenea.
Prin urmare, chiar dacă era în posesia unei autorizații valabile, reclamanta trebuie să obțină prin concesiune, asociere, cesiune, dreptul de a presta servicii publice portuare.
De altfel, reclamanta știa acest lucru pentru că a participat la licitația organizată pentru concesionarea activității de pilotaj în porturile românești, dar nu a fost declarată câștigătoare, iar acțiunea prin care a solicitat anularea hotărârii nr. 167/2000, prin care a fost aprobată concesionarea serviciului public de pilotaj în porturile românești, a fost respinsă de Curtea de Apel Constanța, prin sentința civilă nr. 170 din 6 decembrie 2001, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ.
Prin urmare, hotărârea nu cuprinde motive contradictorii, pentru a fi aplicabil art. 307 pct. 7 C. proc. civ.
Nici motivul al treilea de recurs, potrivit căruia hotărârea ar fi dată cu încălcarea legii, nu este fondat.
Se invocă principiul puterii de lucru judecat, față de considerentele deciziei nr. 487 din 6 februarie 2001, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, dar în sentința recurată s-a precizat faptul că, chiar dacă a deținut autorizația, acest fapt nu era suficient.
Dar legat de principul puterii de lucru judecat, ar trebui amintit faptul că, anterior, prin hotărârea judecătorească, reclamantei i-a mai fost respinsă o cerere privind obligarea la plata despăgubirilor ca urmare a ordinelor emise și anulate de instanță.
Astfel, prin sentința nr. 215/CA din 25 octombrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, a fost respinsă cererea de obligare a Ministerului Transporturilor, Lucrărilor Publice și Locuinței și a numiților C.Ș. și V.I., N.G. și R.T., la plata sumei de 500.000 dolari SUA, despăgubiri pentru acoperirea daunelor produse reclamantei prin oprirea abuzivă a activității de pilotaj, sentință irevocabilă prin decizia nr. 7708 din 19 octombrie 2004 a înaltei Curți de Casație și Justiție.
în această ultimă hotărâre se arată că autorizația respectivă nu conferă reclamantei dreptul de a presta serviciul de pilotaj, aceasta fiind una din condițiile prealabile pentru exploatarea domeniului public portuar.
Chiar dacă nu ar fi îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, principiul puterii de lucru judecat operează în raport cu aceste considerente.
între dispozițiile art. 8 și 11 din O.G. nr. 22/1999 nu există contradicții, ci se precizează că fără obținerea autorizației nu se poate încheia concesiunea, asocierea, cesiunea.
în baza autorizației, reclamanta ar putea presta servicii portuare, pentru că numai pentru cele publice portuare este necesară concesionarea, asocierea așa cum prevăd dispozițiile art. 8 din O.G. nr. 22/1999.
Apreciind că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., a fost respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4680/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4673/2006. Contencios → |
|---|
