ICCJ. Decizia nr. 4680/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată la Curtea de Apel București, la data de 13 septembrie 2004, reclamanta SC A.B. SA a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, solicitând anularea deciziei nr. 237 din 6 august 2004, anularea parțială a procesului-verbal nr. 62.108 din 27 mai 2004, prin care s-a făcut verificarea modului de calcul și virării impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat, în perioada 1 ianuarie 1998 - 31 decembrie 2000 și obligarea pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, la restituirea sumei de 31.125,141.722 lei plătite bugetului de stat, în timpul și ca urmare a controlului finalizat prin procesul-verbal atacat. Reclamanta a solicitat și suspendarea executării actului administrativ de control fiscal, până la soluționarea acțiunii.
în subsidiar, reclamanta a solicitat să se constate că a fost grav prejudiciată prin calcularea unor majorări și penalități de întârziere, ca urmare a controlului fiscal care a durat mai mult de 3 ani (31 martie 2001 - 26 mai 2004), și nu 6 luni, cum prevede art. 18 din O.G. nr. 70/1997, așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 113/1999 și să se stopeze calculul majorărilor, dobânzilor și dobânzilor penalizatoare la 30 septembrie 2001.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că procesul-verbal de control fiscal privind modul de constituire a provizioanelor specifice de risc de către bancă și de deducere a cheltuielilor cu provizioanele de la calculul impozitului pe profit, este neîntemeiat și nelegal, întrucât echipa de control fiscal nu a ținut seama de normele bancare specifice și derogatorii de la dreptul comun (Normele Băncii Naționale a României nr. 3/1994), a efectuat controlul, fără a dispune de o metodologie unitară de abordare a provizioanelor specifice de risc aprobată de Comisia fiscală, a ignorat adresa nr. 91009/2003, prin care Ministerul Finanțelor Publice a dispus amânarea analizării determinării provizioanelor de risc, până la aprobarea unei proceduri unitare și a cuprins în actul de control, concluziile din procese-verbale încheiate în unele sucursale ale băncii, care au fost atacate în justiție.
Reclamanta a mai arătat că din art. 3 alin. (2) din Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naționale a României și art. 3 alin. (2) din noua lege a Statutului Băncii Naționale a României, Legea nr. 312/2003, rezultă că punctul de vedere al Băncii Naționale a României nu are caracter formal, ci este obligatoriu, atunci când se emite un act normativ ce vizează activitatea bancară în România.
în ceea ce privește modalitatea de constituire a provizioanelor specifice de risc, reclamanta a arătat că reprezentanții autorității fiscale au interpretat eronat prevederile art. 2 din H.G. nr. 335/1995 și ale pct. 5 din Normele Băncii Naționale a României nr. 3/1994, susținând că la determinarea expunerii nete în vederea constituirii provizioanelor specifice de risc, expunerea brută a debitorului nu a fost diminuată cu valoarea garanțiilor, ci colateralelor acceptate de bancă, la momentul semnării contractului de împrumut și de garanție.
Reclamanta a mai arătat că, procedând astfel, autoritățile fiscale au încălcat prevederile Normelor nr. 3/1994, emise de Banca Națională a României și ale H.G. nr. 335/1995.
Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, cu nr. 879/2002, reclamanta SC A.B. SA, sucursala Unirii, a chemat în judecată pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând anularea parțială a notei de constatare nr. 16553 din 30 august 2001 a Direcției Generale a Finanțelor Publice a municipiului București și a deciziei nr. 1899 din 26 noiembrie 2001 a Ministerului Finanțelor Publice și constatarea legalității și temeiniciei modului în care SC A.B. SA, sucursala Unirii, a constituit, utilizat, înregistrat și dedus provizioanele specifice de risc.
Prin sentința civilă nr. 767 din 4 septembrie 2002, Curtea de Apel București a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând, în esență, că reclamanta a constituit provizioane specifice de risc la nivelul unei expuneri nete mai mari, situație în care cheltuielile efectuate nu sunt deductibile fiscal, potrivit art. 5 din H.G. nr. 336/1995 și art. 4 din O.G. nr. 70/1994.
înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 6888 din 14 septembrie 2004, a casat această sentință și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță, pentru a efectua o expertiză care să verifice dacă provizioanele specifice de risc au fost constituite conform normelor legale în vigoare și dacă sunt deductibile fiscal.
în fond, după casare, cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București, sub nr. 4561/2004
Prin încheierea din 18 ianuarie 2005, Curtea a admis excepția de conexitate a celor două pricini invocată de către reclamantă, constatând că sunt incidente prevederile art. 164 C. proc. civ.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1569 din 29 septembrie 2005, a admis acțiunile conexe formulate de reclamanta SC A.B. SA, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București.
A anulat decizia nr. 1899 din 26 noiembrie 2001 a Ministerului Finanțelor Publice și nota de constatare nr. 16553 din 30 august 2001 a Direcției Generale a Finanțelor Publice a municipiului București. A anulat decizia nr. 237 din 6 august 2004 a Ministerului Finanțelor Publice. A anulat procesul-verbal nr. 62.108 din 27 mai 2004, întocmit de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București - parțial, în ceea ce privește suma de 29.266.187.134 lei reprezentând impozit pe profit, majorări și penalități de întârziere aferente și suma de 1.858.954.588 lei reprezentând impozit pe salarii, dobânzi și penalități aferente impozitului pe salarii, contribuții la Fondul special pentru susținerea învățământului de stat, cu dobânzi și penalități de întârziere aferente și contribuții la fondul special de solidaritate socială pentru persoanele cu handicap, cu dobânzi și penalități de întârziere aferente. A obligat pârâții să restituie reclamantei, sumele achitate în temeiul actelor administrative fiscale, anulate.
în motivarea soluției s-a reținut următoarele:
Prin procesul-verbal încheiat la data de 26 mai 2004 a fost finalizat un control asupra modului de calcul și virare a impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat de către SC A.B. SA, inclusiv la sucursalele acesteia, pentru perioada 1 ianuarie 1998 - 31 decembrie 2000, stabilind o diferență de plată de 40.226.002.785 lei.
Nota de constatare contestată prin acțiunea conexă a fost încheiată în urma controlului efectuat la sucursala Unirii, ale cărui rezultate au fost preluate, alături de notele de constatare încheiate la celelalte sucursale, în procesul-verbal final.
Contestația formulată împotriva notei de constatare nr. 16553 din 30 august 2001 a fost respinsă prin decizia nr. 1899 din 26 noiembrie 2001 a Ministerului Finanțelor Publice.
Prin decizia nr. 237 din 6 august 2004, Ministerul Finanțelor Publice a respins contestația formulată de reclamantă împotriva procesului-verbal nr. 62.108 din 27 mai 2004, cu privire la suma totală de 30.413.108.296 lei, compusă din debitele detaliate în dispozitivul deciziei și a desființat parțial procesul-verbal încheiat la data de 27 mai 2004 pentru suma de 857.188.971 lei.
Obiectul controalelor fiscale a constat, în principal, în verificarea modului de constituire a provizioanelor specifice de risc pentru creditele acordate și încadrate în categoria "pierderi", ca incidență a profitului impozabil.
Potrivit art. 2 din H.G. nr. 335/1995, pentru constituirea acestor provizioane, soldul creditelor acordate fiecărui debitor se diminuează cu valoarea garanțiilor, ipotecilor și a depozitelor bănești gajate, potrivit Normelor Băncii Naționale a României. Pentru constituirea provizioanelor, soldul creditelor acordate fiecărui debitor se diminuează cu valoarea garanțiilor, ipotecilor și a depozitelor bănești gajate.
La pct. 5 din Normele Băncii Naționale a României nr. 3/1994 privind clasificarea creditelor și constituirea provizioanelor specifice de risc, se prevede că la diminuarea provizioanelor, expunerea debitorului poate fi micșorată doar cu valoarea angajamentelor apărute din garanții necondiționate de la Guvernul României sau de la Banca Națională a României, garanții necondiționate de la băncile înregistrate în una din țările din categoria A, conform anexei, garanții necondiționate de la o altă bancă din România, depozite gajate, plătite la banca respectivă și colaterale acceptate de conducerea băncii.
Conform pct. 4 din Normele nr. 3/1994, criteriile ce vor fi avute în vedere la evaluarea performanțelor financiare ale clienților, vor fi stabilite de fiecare societate bancară în parte.
în decizia de casare nr. 6888/2004 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în cauza conexă, s-a reținut că în niciuna din reglementările legale în vigoare la acea dată nu există obligația ca valoarea garanțiilor cu care se diminuează soldul creditelor, să fie cea de la data încheierii contractelor de garanție. în decizia de casare s-a reținut și că băncile pot aprecia valoarea garanțiilor acordate de solicitantul de credit, conform normelor interne de creditare și normelor Băncii Naționale a României.
Curtea a constatat că provizioanele constituite de reclamantă nu se încadrează în prevederile art. 5 din H.G. nr. 335/1995, pentru a fi nedeductibile fiscal.
în ceea ce privește celelalte categorii de debite contestate, Curtea a reținut că organele de control fiscal au interpretat eronat prevederile legale ce reglementează data scadenței impozitului pe salariu (Legea nr. 32/1991 și O.G. nr. 73/1999, în vigoare la data controlului) și data plății impozitului pe salarii [art. 11 alin. (2) din O.G. nr. 11/1996, modificată prin O.U.G. nr. 113/1999], considerând că data decontării este ziua următoare prezentării documentației de plată.
Cu privire la Fondul special pentru susținerea învățământului de stat, cu dobânzile și penalitățile aferente, s-a stabilit că autoritățile fiscale au stabilit obligații suplimentare, raportate la veniturile obținute de președintele și vicepreședintele băncii.
Cu privire la contribuția la Fondul special de solidaritate socială pentru persoanele cu handicap cu dobânzile și penalitățile aferente s-a stabilit că plata în termen este la data debitării contului, fiind create de organul de control în mod artificial, întârzieri.
Curtea a constatat și că pârâții au încălcat prevederile art. 21 din O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal, care instituie un termen de prescripție de 5 ani pentru dreptul organelor fiscale de a stabili diferențe de impozite și majorări de întârziere, întrucât prin procesul-verbal din 26 mai 2004, a fost finalizat controlul fiscal pentru perioada 1 ianuarie 1998 - 31 decembrie 2000.
Reclamanta SC A.B. SA a formulat o cerere de completare a sentinței civile nr. 1569 din 29 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în sensul obligării pârâților la plata cheltuielilor de judecată, în sensul solicitării băncii din cererea de chemare în judecată și potrivit Precizărilor la cererea de completare a sentinței civile nr. 1569 din 29 septembrie 2005.
Prin sentința civilă nr. 77 din 17 ianuarie 2006, pronunțată în același dosar, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC A.B. SA, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București. A completat dispozitivul sentinței civile nr. 1569 din 29 septembrie 2005, în sensul că a obligat pârâții să plătească reclamantei, suma de 21.038,60 lei (RON), reprezentând cheltuieli de judecată.
în termen legal, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a declarat recurs, atât împotriva sentinței civile nr. 1569 din 29 septembrie 2005, cât și împotriva sentinței civile nr. 77 din 17 ianuarie 2006 ale Curții de Apel București, iar pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 1569 din 29 septembrie 2005 a Curții de Apel București.
în drept, recurenta Agenția Națională de Administrare Fiscală și-a întemeiat ambele recursuri pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând, în esență, următoarele:
A) în privința sentinței civile nr. 1569 din 29 septembrie 2005, instanța a aplicat greșit art. 315 C. proc. civ., apreciind că prin decizia de casare nr. 6888 din 14 septembrie 2004, instanța supremă a dat o dezlegare problemelor de fond deduse judecății, când, în realitate, prin aceasta s-a făcut doar un tablou al normelor legale aplicabile și, de asemenea, a motivat soluția de admitere a acțiunilor conexe ale reclamantei, doar pe expertiza contabilă judiciară (singura probă administrată), concluziile expertului fiind însușite automat prin ignorarea obiecțiunilor formulate de recurentă. în aceste împrejurări, în opinia recurentei, sentința pronunțată este nelegală, deoarece:
1. La constituirea provizioanelor specifice de risc, societatea bancară intimată nu a luat în calcul valoarea garanțiilor acceptate la momentul contractării împrumutului, conform Normelor Băncii Naționale a României nr. 3/1998 și H.G. nr. 335/1995, coroborate cu Legea nr. 414/2002, modificată (privind impozitul pe profit), ceea ce a condus la majorarea artificială a cheltuielilor deductibile fiscal și diminuarea corespunzătoare a profitului impozabil și implicit a impozitului pe profit;
2. Decizia Agenției Națională de Administrare Fiscală este legală și în ceea ce privește debitul intimatei-reclamante, constând în impozitul pe salarii, Fondul special pentru susținerea învățământului de stat, Fondul special de solidaritate socială, precum și accesoriile acestora, deoarece contestația în procedura prealabilă nu a cuprins motivele de nelegalitate referitoare la acest debit stabilit în sarcina băncii. Accesoriile au fost calculate în baza O.G. nr. 11/1996 privind executarea creanțelor bugetare, cu modificările și completările ulterioare; potrivit acestor norme, data plății este data la care băncile debitează conturile plătitorului, și nu cea reținută de expertul contabil în cauză;
3. în mod greșit s-a reținut aplicarea termenului de prescripție de 5 ani prevăzut de art. 21 din O.G. nr. 70/1997, pentru diferențele de impozite și majorări de întârziere, sumele aferente anilor 1998 - 1999, fiind stabilite prin alte acte de control, iar contestațiile împotriva acestora au fost soluționate prin decizii ce au făcut obiectul altor litigii.
B) Cererea de completare a dispozitivului sentinței civile privind fondul cauzei, este inadmisibilă, neputându-se folosi procedura îndreptării hotărârilor, reglementată de Secțiunea a IV-a a Codului de procedură civilă; de altfel, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată este nefondată, deoarece la data solicitării lor, reclamanta nu câștigase în mod irevocabil procesul.
Criticile aduse sentinței civile nr. 1569/2005, de către recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, au fost întemeiate în drept, de asemenea, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au vizat:
1. Greșita apreciere a inaplicabilității art. 5 din H.G. nr. 335/1995, în ce privește deductibilitatea provizioanelor la calculul impozitului pe profit, căci, constituind provizioane specifice de risc peste limitele prevăzute la art. 1 și 2 din acest act normativ, intimata-reclamantă nu poate beneficia de deductibilitatea fiscală; mai mult, invocarea de către instanța fondului a pct. 4 din Normele Băncii Naționale a României nr. 3/1994 nu contravine celor susținute în apărare de autoritatea fiscală, societatea bancară încălcând prevederile legale sub acest aspect, prin nediminuarea expunerii brute cu valoarea garanțiilor și colateralelor acceptate de bancă la momentul contractării împrumutului;
2. Inaplicabilitatea art. 21 din O.G. nr. 70/1997 (privind controlul fiscal) mai exact, nedepășirea de către organul de control a termenului de prescripție de 5 ani, atât vreme cât sumele aferente anilor 1998 - 1999 au fost stabilite prin acte de control distincte împotriva cărora s-au exercitat căile de atac administrative și judecătorești;
3. Este nelegală și desființarea procesului-verbal nr. 62.108 din 27 mai 2004, pentru suma de 857.188.971 lei (ROL), constând în dobânzi și penalități de întârziere aferente impozitului pe salarii, întrucât prin decizia nr. 237/2004, Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală a admis contestația reclamantei cu privire la acest capăt de cerere.
Examinând cauza, atât prin prisma criticilor aduse de recurentele-pârâte, cât și în temeiul art. 3041C. proc. civ., înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că nu există motive pentru casarea sau modificarea sentințelor civile nr. 1569 din 29 septembrie 2005 și nr. 77 din 17 iunie 2006, pronunțate de secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.
Prin considerentele ce urmează, instanța de control judiciar va răspunde tuturor motivelor de nelegalitate invocate prin cererile de recurs, așa cum au fost acestea detailate mai înainte.
Aprecierile Agenției Naționale de Administrare Fiscală, referitoare la interpretarea și aplicarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., nu pot fi reținute ca fiind corecte.
Așa cum se poate lesne observa din considerentele sentinței civile nr. 1569/2005, dar și din cele ale deciziei nr. 6888 din 14 septembrie 2004 a secției de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție, această din urmă instanță nu s-a rezumat la enumerarea normelor legale aplicabile cauzei deduse judecății, ci a stabilit că în temeiul pct. 4 din Normele nr. 3/1994 ale Băncii Naționale a României, băncile pot aprecia valoarea garanțiilor acordate de solicitantul de credit, conform normelor interne de creditare și normelor Băncii Naționale a României și, totodată, că la data în discuție nu există o reglementare privind obligația ca valoarea garanțiilor cu care se diminuează soldul creditelor, să fie cea de la data încheierii contractelor de garanție.
Pentru a se da o dezlegare legală și corectă litigiului, instanța supremă a îndrumat instanța fondului la administrarea probei cu expertiza contabilă care să aibă ca obiectiv verificarea modului în care au fost constituite provizioanele specifice de risc și pentru a stabili dacă acestea sunt deductibile fiscal.
Respectând sensul evident al dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., Curtea de Apel București a dat eficiență acestora și a procedat în consecință, atât în privința dezlegărilor date problemelor de drept, cât și al necesității administrării unei noi probe.
în același timp, instanța fondului dând eficiență și dispozițiilor art. 201 C. proc. civ., a avut în vedere la pronunțarea soluției, pe lângă proba cu acte, și proba cu expertiză tehnică dispusă în condițiile mai sus arătate, dispozițiile Codului de procedură civilă creând posibilitatea pentru judecător ca pentru lămurirea unor împrejurări de fapt să apeleze la opinia unui expert, în speță expert contabil.
Nu se poate vorbi, așadar, de o însușire automată a concluziilor expertului, judecătorul fondului analizând întreg materialul probator, prin raportare la normele legale aplicabile în cauză.
în privința problemelor de fond ale pricinii:
Organele fiscale au verificat modul de calcul și virare a impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat de către SC A.B. SA, inclusiv la sucursalele acesteia, pe perioada 1 ianuarie 1998 - 31 decembrie 2000.
Obiectul controlului a vizat, în principal, modul de constituire a provizioanelor specifice de risc pentru creditele acordate și încadrate în categoria "pierderi" cu efecte asupra profitului impozabil.
în contextul dezlegării date prin decizia de casare nr. 6888/2004, al corelării concluziilor raportului de expertiză cu înscrisurile depuse la dosar, Curtea de Apel București a stabilit în mod corect că provizioanele specifice de risc constituite de societatea bancară reclamantă nu intră sub incidența art. 5 din H.G. nr. 335/1995, deoarece potrivit acestor dispoziții nu beneficiază de deductibilitate fiscală provizioanele constituite peste limitele prevăzute de art. 1 și 2 din hotărârea de guvern precizată, precum și cele constituite în alte moduri decât cele prevăzute de lege.
Probatoriul administrat a evidențiat că intimata-reclamantă a respectat în perioada supusă controlului metodologia prevăzută de Norma nr. 3/1994, emisă de Banca Națională a României privind clasificarea creditelor și constituirea provizioanelor specifice de risc și de Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 2/2000 privind clasificarea creditelor și plasamentelor, precum și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit.
Normele emise de Banca Națională a României, în materia provizioanelor specifice de risc, nu pot fi ignorate, atâta creme, cât chiar prin art. 2 din H.G. nr. 335/1995, republicată și invocată de recurente, se arată că societățile bancare pot constitui astfel de provizioane potrivit normelor Băncii Naționale a României.
în cauză, expertul contabil a constatat că au fost respectate prevederile Normei nr. 3/1994 a Băncii Naționale a României și cele ale Circularei Băncii Naționale a României nr. 26/1994, cu privire la dimensionarea expunerii nete, luând în considerare colateralele acceptate de bancă. în consecință, față de constituirea legală a provizioanelor specifice de risc, refuzul autorităților fiscale de a accepta deductibilitatea acestora, apare nejustificat.
în privința celorlalte categorii de debite contestate de intimată, în mod corect s-a stabilit că organele de control fiscal au interpretat eronat prevederile Legii nr. 32/1991 și cele ale O.G. nr. 73/1999, ce reglementează data scadenței impozitului pe salarii, precum și dispozițiile art. 11 alin. (2) din O.G. nr. 11/1996, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 113/1999, ce reglementează data plății impozitului pe salarii.
Expertul contabil a constatat că ordinele de plată centralizatoare prezentate de SC A.B. SA au fost decontate chiar în ziua prezentării și în aceste condiții este nelegal calculul diferențelor de impozit pe salarii și dobânzi și penalități aferente acestui tip de impozit.
Față de dispozițiile art. 2 lit. a) din O.G. nr. 75/1999 privind constituirea Fondului special pentru susținerea învățământului de stat (prin aplicarea unei cote de 2% asupra fondului de salarii brut lunar) și reținând că veniturile obținute de președintele și vicepreședintele băncii nu reprezintă salarii, ci indemnizații pentru calitatea de administrator acordate prin hotărârea Adunării Generale a Acționarilor și contabilizate într-un cont distinct, au fost înlăturate obligațiile suplimentare privind plata acestui impozit și a dobânzilor și penalităților aferente.
Referitor la contribuția la Fondul special de solidaritate socială pentru persoanele cu handicap și dobânzile și penalitățile aferente instanța fondului și-a întemeiat în mod corect soluția pe dispozițiile art. 13 lit. a) din Legea nr. 53/1992 și pe art. 53 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 102/1999, căci și acest fond se constituie printr-o cotă aplicată fondului de salarii în care nu intră indemnizațiile despre care s-a amintit mai înainte. Constatările expertului contabil au fost în același sens, respectiv al exonerării societății bancare reclamante de obligația de plată a unei diferențe pentru contribuția la Fondul special de solidaritate socială.
Aplicabilitatea art. 21 din O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal, prin care se instituie termenul de prescripție de 5 ani pentru dreptul organelor fiscale de a stabili diferența de impozite și majorări, apare ca evidentă, din moment ce prin procesul-verbal din 26 mai 2004 a fost finalizat controlul fiscal pentru perioada 1 ianuarie 1998 - 31 decembrie 2000.
Sub aspectul sumei de 857.188.971 lei (ROL), reprezentând dobânzi și penalități aferente impozitului pe salarii într-adevăr prin decizia nr. 237/2004, Ministerul Finanțelor Publice a dispus desființarea procesului-verbal încheiat la 27 mai 2004 și o reverificare a acestui debit de către o altă echipă de control. Reținându-se, însă, că societatea bancară reclamantă nu datorează nici impozitul pe salarii calculat de organele fiscale, apare ca nerelevantă măsura stabilită de Ministerul Finanțelor Publice în ce privește desființarea procesului-verbal, neexistând temei pentru reverificarea dispusă.
Ca urmare, în mod corect, instanța fondului a anulat în totalitate procesul-verbal din 27 mai 2004.
Sentința civilă nr. 77 din 17 ianuarie 2006 este, de asemenea, legală și temeinică. înalta Curte de Casație și Justiție nu a putut primi susținerea recurentei Agenția Națională de Administrare Fiscală, în sensul că este inadmisibilă cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 1569/2005. Față de dispozițiile art. 2812C. proc. civ. și față de evidenta omisiune a instanței de a se pronunța asupra cheltuielilor de judecată solicitate, în temeiul art. 274 din același cod, în mod corect și legal, pe baza actelor dosarului, cererea în discuție a fost admisă. Aprecierile recurentei că, oricum, cheltuielile de judecată pot fi acordate, numai dacă litigiul a fost soluționat irevocabil, contravin prevederilor art. 274 C. proc. civ., care nu condiționează în acest mod și care se referă strict la culpa procesuală a părții ("partea care cade în pretenții").
Pentru cele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursurile au fost respinse.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2369/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4653/2006. Contencios → |
|---|
