ICCJ. Decizia nr. 67/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția VIII-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 1584/2004, reclamanta F.W. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea pentru Străini, solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, instanța să o oblige pe aceasta, la aprobarea cererii pentru stabilirea domiciliului în România.
în motivarea acțiunii, reclamanta arată că a intrat în România, la data de 6 octombrie 1996, cu viză de afaceri eliberată de Ambasada Română din China, fiindu-i prelungit dreptul de ședere în România, succesiv, la fiecare cerere depusă.
Prin decizia civilă nr. 222594/CM/IV din 4 mai 2004, Autoritatea pentru Străini i-a comunicat refuzul său de a-i aproba cererea de stabilire a domiciliului în România, cu motivarea că nu întrunește condițiile prevăzute de art. 71 alin. (1) lit. a) pct. II din O.U.G. nr. 194/2002, aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 357/2003.
Reclamanta consideră acest refuz, neîntemeiat, deoarece de la intrarea în țară, 6 octombrie 1996 și până la 6 octombrie 2002 au fost 6 ani de ședere legală și continuă, în prezent continuând a locui în România.
Pârâta Autoritatea pentru Străini a depus întâmpinare, solicitând respingerea, ca nefondată, a acțiunii, întrucât reclamanta nu are ședere temporară legală în România, de cel puțin 6 ani, în perioadele 13 decembrie 2000 - 19 decembrie 2000, 8 iulie 2002 - 2 august 2002, figurând cu ședere ilegală și pierzând continuitatea dreptului de ședere legal în România, sancțiunea amenzii neputând anula efectul întreruperilor.
S-au administrat probatorii cu înscrisuri și în urma analizării acestora, Curtea de Apel București, secția VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința nr. 2805 din 17 noiembrie 2004, prin care a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut ca măsură luată de Autoritatea pentru Străini, în sensul respingerii cererii de stabilire a domiciliului în România, s-a întemeiat pe faptul că nu a îndeplinit condițiile prevăzute de art. 71 alin. (1) lit. a) pct. II din O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, referitoare la șederea temporară legală și continuă, fiind chiar sancționată contravențional, cu consecința pierderii dreptului de ședere legal în România, pe perioadele 13 decembrie 2000 - 19 decembrie 2000 și 8 iulie 2002 - 2 august 2002.
împotriva sentinței, în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs, reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și susținând, în esență, că hotărârea a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, instanța apreciind eronat probele administrate în cauză, motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cele două perioade, 13 decembrie 2000 - 19 decembrie 2000 și 8 iulie 2002 - 2 august 2002, nu pot fi caracterizate ca perioade de ședere ilegală, pentru că Legea nr. 25/1969 și, respectiv, Legea nr. 123/2001, incidente în perioadele respective, sancționau nedepunerea cererii de prelungire a vizei cu 24 ore înainte de expirare, cu amenda contravențională, și nu cu pierderea dreptului de ședere legală în România.
Pârâta nu a făcut dovada aplicării unor amenzi contravenționale, astfel încât nu poate invoca în speță dispozițiile O.U.G nr. 194/2002 și sancționa pe reclamanta-recurentă, cu neacordarea dreptului de stabilire a domiciliului în România.
Pârâta Autoritatea pentru Străini a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și în raport cu dispozițiile legale aplicabile, înalta Curte l-a admis, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Petenta a intrat în România, la data de 6 octombrie 1996, cu viză de afaceri eliberată de Ambasada Română din China și până în prezent, în mod succesiv i-a fost prelungit dreptul de ședere, ca urmare a cererilor depuse.
Cererea petentei de stabilire a domiciliului în România a fost respinsă de pârâta Autoritatea pentru Străini, prin decizia nr. 222594/CM/IV din 14 mai 2004, invocându-se neîndeplinirea cerințelor art. 71 alin. (1) lit. a) pct. II, și anume, faptul că reclamanta a avut o ședere ilegală în România, în perioadele 13 decembrie 2000 - 19 decembrie 2000 și 8 iulie 2002 - 2 august 2002.
Dar faptul că anterior expirării vizei de ședere, la data de 13 decembrie 2000 și, respectiv, 8 iulie 2002, reclamanta nu a formulat cerere de prelungire a vizei, nu conduce automat la stabilirea caracterului ilegal și discontinuu al șederii în cele două intervale de timp menționate, cuprinse între data expirării și data prelungirii vizei.
Aceasta, deoarece termenul de 24 ore prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 25/1969 și, respectiv, art. 18 din Legea nr. 123/2001, legi aplicabile la acea dată, termen prevăzut pentru depunerea cererii de prelungire a vizei, anterior de expirarea celui precedent, era un termen de recomandare. Acest lucru rezultă și din faptul nesancționării contravenționale a străinului, precum și din faptul neobligării acestuia de a părăsi țara.
Pe de altă parte, acordarea vizelor după depunerea cererilor de prelungire, inclusiv pe cele două perioade 13 decembrie - 19 decembrie 2000 și 8 iulie 2000 - 2 august 2002, interval în care petenta a locuit și a lucrat în România, asigură caracterul continuu al șederii sale.
De altfel, și pârâta-intimată, în întâmpinarea, depusă precizează că în momentul soluționării cererilor i-a acordat recurente-reclamante, dreptul de ședere retroactiv, începând cu data depunerii cererii, și nu cu cea a soluționării.
Este de remarcat și faptul că petenta desfășoară activități de comerț, fiind administrator al societății W.I. SRL, realizând venituri și asigurându-și existența, societate înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București.
Pentru considerentele expuse, se poate concluziona că recurenta-reclamantă are o ședere legală și continuă din 6 septembrie 1996, de când în mod periodic i s-au prelungit vizele de ședere temporară în condițiile legii, până în prezent, fiind întrunite dispozițiile art. art. 71 alin. (1) lit. a) pct. II din O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, fiind evident faptul că în mod nejustificat și numai printr-o interpretare restrictivă a textului de lege i s-a refuzat cererea de stabilire a domiciliului în România.
Așadar, în baza art. 312 C. proc. civ., a fost admis recursul, hotărârea atacată a fost casată, iar pe de fond a fost admisă acțiunea și a fost obligată pârâta să aprobe cererea recurentei-reclamante, de stabilire a domiciliului în România, emițând o nouă decizie în acest sens.
| ← ICCJ. Decizia nr. 86/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 65/2006. Contencios → |
|---|
