ICCJ. Decizia nr. 1027/2007. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1027/2007
Dosar nr. 16837/2/2005
Şedinţa publică din 20 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1101 din 18 mai 2006 (rectificată prin îndreptarea erorii materiale prin sentinţa civilă nr. 14/ CC din Camera de consiliu de la 27 iunie 2006) a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei V.R.S., formulată în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Procurorul General I.B.
Soluţionând cauza în fond după casare, potrivit Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2250 din 5 mai 2005, prin care s-a reţinut că reclamanta a îndeplinit procedura prealabilă potrivit legii contenciosului administrativ, Instanţa de Fond a reţinut că cererea reclamantei, introdusă iniţial la data de 26 mai 2004, întemeiată pe prevederile art. 1 din Legea nr. 29/1990 şi vizând obligarea pârâţilor la emiterea unui răspuns la petiţiile formulate, cu daune morale pe zi de întârziere, nu întruneşte cerinţele art. 1 din Legea nr. 29/1990. S-a reţinut astfel că, pe de-o parte, pârâtul a răspuns clar şi neechivoc cererilor reclamantei pentru promovarea unui recurs în anulare împotriva unor hotărâri penale pronunţate împotriva soţului său decedat, ca şi memoriilor, respectiv plângerilor penale formulate împotriva unor judecători de la Curtea de Apel Alba Iulia, iar pe de alta, că cererea reclamantei nr. 16631 şi eventualul refuz de soluţionare se circumscriu sferei de reglementare a C. proc. pen. şi nu contenciosului administrativ, neputând fi cenzurate conform Legii nr. 29/1990.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamanta invocând prevederile art. 304 pct. 7 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., şi arătând că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, este netemeinică şi pronunţată cu greşita aplicare a legii.
Se susţine astfel că în afară de faptul că hotărârea atacată cuprinde o serie de erori, care în parte au fost remediate pe calea sentinţei de îndreptare erori materiale, sunt reţinute în considerente elemente ce nu corespund realităţii.
Recurenta arată că în realitate pârâţii nu au răspuns la cererea sa din 29 octombrie 1999, înregistrată sub nr. 2945, iar pentru a acoperi această ilegalitate Instanţa de Fond a folosit motive contradictorii şi străine pricinii, după cum contradictorie este şi referirea la eventualul refuz, circumscris sferei dreptului procesual penal.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de prevederile legale incidente, incluzând art. 3041 C. proc. civ. şi prin prisma criticilor recurentei, reţine că hotărârea Instanţei de Fond este justă, în sensul şi pentru considerentele în continuare arătate şi pentru care va fi menţinută.
După cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, la data de 9 martie 2004, recurenta – reclamantă s-a adresat M.J. cu două memorii, înregistrate sub nr. 16630 şi 16831 din 9 martie, memorii care au fost ulterior transmise spre soluţionare Tribunalului Sibiu şi respectiv Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind încunoştinţată şi recurenta despre aceasta.
În ceea ce priveşte memoriile adresate de recurentă Procurorului General al României, sub nr. 2945 din 29 octombrie 1999 şi cele ulterioare, de revenire, Înalta Curte reţine că Instanţa de Fond corect a apreciat că i s-a răspuns recurentei prin adresa din 31 august 2000 a Ministerului Public, întrucât în conţinutul acestei adrese se arată că răspunsul, chiar dacă formulat şi adresat generic memoriilor recurentei - reclamante, comunică că nu există motive pentru promovarea recursului în anulare împotriva sentinţei penale nr. 699/1950 şi a Deciziei nr. 1181 din 21 aprilie 1951 privind pe V.I.
Din cuprinsul petiţiei nr. 2945 din 29 octombrie 1999, rezultă totodată că reclamanta adresase tocmai o astfel de solicitare, de introducere a unui recurs în anulare împotriva sentinţei 699 din 6 iulie 1950.
Înalta Curte reţine aşadar că nu sunt întemeiate criticile recurentei, Instanţa de Fond constatând cu temei existenţa răspunsului dat de către pârâtul Parchetul General, chiar dacă într-o formulare apreciată de recurentă ca fiind contradictorie şi nu suficient de explicită.
În fine, Înalta Curte reţine ca fiind întemeiată şi stabilirea naturii juridice a actelor emise în cauză de către pârâţi, acte care se circumscriu, şi potrivit jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sferei procesual penale şi astfel nu pot fi cenzurate de Instanţa de contencios administrativ.
Este evident că soluţiile comunicate de pârâţii - intimaţi la plângerile, memoriile şi cererile reclamantei - recurente se fundamentează pe prevederi cuprinse în C. proc. pen., fac parte din activitatea desfăşurată de aceşti magistraţi – procurori şi ca atare acestea nu sunt acte administrative care să fie supuse analizei şi cenzurii potrivit legii contenciosului administrativ. Recurenta - reclamantă are însă posibilitatea de a urma eventual căile procedurale prevăzute în C. proc. pen., aplicabile faţă de natura şi conţinutul soluţiilor comunicate.
Reţinând aşadar că nici una din criticile recurentei nu este întemeiată şi nu poate fi primită, Înalta Curte conform art. 312 C. proc. civ., respinge ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta V.R. împotriva sentinţei civile nr. 1101 din 18 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2980/2007. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1058/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
