ICCJ. Decizia nr. 1311/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1311/2007
Dosar nr. 2944/35/2006
Şedinţa publică din 1 martie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe calea contenciosului administrativ reclamantul P.Z. a chemat în judecată C.J.P.B. solicitând anularea Hotărârii nr. 11948 din 18 noiembrie 2005 emisă de pârâtă şi obligarea ei să-i recunoască calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000 cu modificările şi completările ulterioare.
În motivarea acţiunii sale reclamantul a arătat că în mod greşit comisia nu a luat în considerare persecuţia etnică, interpretând eronat probele aflate la dosar, nemenţionând locul de naştere de unde a fost nevoit să se refugieze cu părinţii din cauza persecuţiilor etnice.
Cauza a fost soluţionată prin sentinţa nr. 17/ CA din 30 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Oradea prin respingerea acţiunii.
În urma recursului declarat de recurent Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 2088 din 6 iunie 2006 a casat hotărârea şi a trimis cauza spre rejudecare cu indicaţia de a suplimenta probatorii pentru a-şi putea forma convingerea clară asupra cererii formulate în fond după casare.
Prin sentinţa civilă nr. 188/ CA din 5 noiembrie 2006 Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de P.Z. prin care a solicitat obligarea C.J.P.B. să-i recunoască calitatea de refugiat din motive de persecuţie etnică şi acordarea drepturilor compensatorii prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Pentru a hotărî astfel această instanţă a reţinut că în mod corect pârâta a respins cererea reclamantului întrucât în lipsa unor probe concludente din care să rezulte că motivul refugierii din localitatea Oradea este persecuţia etnică, dispoziţiile Legii nr. 189/2000 nu pot fi aplicate.
Certificatul „de întoarcere acasă" emis de Ambasada Regală Maghiară din Bucureşti la data de 6 noiembrie 1940 exprimă dorinţa familiei P. de a se întoarce la Oradea după Dictatul de la Viena, Oradea fiind de fapt locul de naştere al tatălui reclamantului, iar nu dovada persecuţiei din motive etnice. Faţă de refuzul reclamantului de a propune şi administra alte probe, din care să rezulte motivul refugiului, acţiunea nu este dovedită.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul care a susţinut că persecuţia etnică a fost determinată de regimul antonescian care considera străin orice cetăţean român ce vorbea o altă limbă şi că prima instanţă a interpretat greşit şi tendenţios. Certificatul de întoarcere acasă eliberat de Ambasada Regală Maghiară. Acest act a mai susţinut reclamantul nu reprezintă o dorinţă de a se stabili pe teritoriul Ungariei ci ţine locul unui paşaport cu care familia din care a făcut parte să poată părăsi oraşul natal.
În fine a mai arătat că tatălui său i s-a desfăcut contractul de muncă fără motiv şi nu a mai putut lucra decât după ce s-a stabilit la Oradea.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, astfel cum a fost aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada sus menţionată, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
Din cererea adresată de reclamant pârâtei, rezultă că acesta a solicitat a i se stabili calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, cu motivarea că a fost strămutat din motive etnice din Braşov la Oradea începând cu data de 6 septembrie 1940 până la 23 noiembrie 1940, cu motivarea din acţiune, adăugând în plus că părinţii au fost nevoiţi să vândă casa şi să închirieze de la stat vagon pentru transportul mobilierului.
Din această cerere rezultă că părinţii reclamantului au hotărât să părăsească Braşovul, de frică şi că Ambasada Maghiară din Bucureşti i-a eliberat tatălui actul oficial de întoarcere acasă.
Faţă de refuzul reclamantului de a propune şi administra probe din care să rezulte motivele care au determinat refugiu, persecuţia etnică, durata refugiului, singura probă care poate fi avută în considerare este actul denumit Certificat de întoarcere acasă emis de Ambasada Regală Maghiară din Bucureşti la 6 noiembrie 1940 care exprimă dorinţa familiei P. de a e întoarce la Oradea după Diktatul de la Viena, Oradea fiind de fapt locul de naştere al tatălui reclamantului.
Astfel că în lipsa unor probe concludente din care să rezulte persecuţia etnică, nici un alt motiv invocat nu poate fi avut în vedere. Înscrisurile din cartea de muncă a tatălui reclamantului nu fac dovada că acesta din data de 5 septembrie 1940 a lucrat în cadrul căilor ferate maghiare până la 23 octombrie 1944; problemele legate de întoarcerea efectivă acasă, vânzarea casei din Braşov, transportul bunurilor mobile şi imobile şi locul trecerii frontierei, nu reprezintă persecuţie etnică în sensul dispoziţiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.
Cum în speţă nu s-a dovedit că reclamantul şi familia sa ar fi fost persecutaţi etnic, ci că au hotărât să se mute definitiv din localitatea de domiciliu în localitatea natală a tatălui, Curtea constată că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică urmând a respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de P.Z., împotriva sentinţei civile nr. 188/ CA din 15 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1310/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1312/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
