ICCJ. Decizia nr. 1624/2007. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1624/2007
Dosar nr. 1139/44/2005
Şedinţa publică din 20 martie 2007
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 58/ F din 28 martie 2006, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, sesizată prin sentinţa nr. 2245/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, de declinare a competenţei teritoriale, a admis acţiunea formulată de reclamanta R.N.P. R. – D.S.B., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi chemaţii în garanţie Consiliul Local al Oraşului Însurăţei şi Consiliul Judeţean Brăila, dispunând anularea HG nr. 363/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Brăila şi al municipiului, oraşelor şi comunelor din judeţul Brăila, cu privire la poziţia 23 din Anexa 5, referitoare la C.V. Totodată, a respins cererea reclamantei de chemare în garanţie a Consiliului Local al Comunei Însurăţei şi Consiliului Judeţean Brăila, ca fiind lipsită de obiect.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Imobilul în discuţie a fost construit în anul 1970 pe un teren cuprins în amenajamentul silvic, unitatea de producţie V.V., în baza contractului de antrepriză, având ca beneficiar A.J.V.P.S.B., lucrarea fiind finalizată conform actului de cooperare dintre I.S.B. şi A.J.V.P.S.B., din 7 noiembrie 1970.
În baza cererii adresate de I.S.B. şi A.J.V.P.S.B., înregistrată la C.E.C.P.J.B. la 18 noiembrie 1970, a fost eliberată autorizaţia de construire din 25 noiembrie 1970, imobilul având destinaţia funcţională de C.V.
Prin Decizia C.P.J.B. nr. 19 din 26 ianuarie 1981, C.V. a fost transmisă Î.U.G.P.B., de la care a fost preluată, împreună cu obiectele de inventar, de către I.S.B., conform procesului verbal din 25 iulie 1984 şi ordinului de plată din 3 august 1984. Drept urmare, C.V. s-a aflat în gestiunea şi patrimoniul I.S.B. şi, apoi, a D.S.I., fiind înregistrată în contabilitate, cu achitarea taxelor şi impozitelor locale începând cu anul 1995.
În urma înfiinţării R.N.P. R., prin HG nr. 1335/1990, în conformitate cu prevederile Legii nr. 15/1990 privind regiile autonome, aceasta a preluat întregul patrimoniu al fostului I.S.B.
Prin Decizia nr. 796 din 8 iunie 1990, Primăria Judeţului Brăila a revocat Decizia nr. 19 din 26 ianuarie 1981 a C.J.B. şi a transmis imobilul în folosinţă către C.A.P.V.Î., cu condiţia ca aceasta să predea I.S.B., cu întocmirea formelor legale, o suprafaţă de teren echivalentă cu cea primită prin această decizie, fixându-se termen limită data de 20 iunie 1990.
Cum nu s-a făcut dovada preluării imobilului de către C.A.P.V.Î. şi a executării obligaţiei corelative, instanţa a reţinut că Decizia nr. 796 din 8 iunie 1990 a Primăriei Judeţului Brăila nu a fost pusă în aplicare şi că imobilul nu a ieşit niciodată din patrimoniul I.S.B., acest patrimoniu fiind preluat, în urma modificărilor legislative, de către D.S.B., care este proprietara bunurilor din patrimoniul său, conform Legii nr. 15/1990.
Expertiza efectuată în cauză a stabilit, în urma verificării imobilului în litigiu, că acesta a fost edificat în anul 1970, în baza Proiectului de execuţie a I.P.B. şi a autorizaţiei pentru executare de lucrări din 25 noiembrie 1970 emisă de C.P.J.B., la solicitarea I.S.B. şi A.J.V.P.S.B. Ulterior construirii C.V., cu autorizaţia de executare de lucrări din 13 noiembrie 1971 a fost edificată din rezerve bugetare, în faţa acestei cabane, o tabără de pionieri care, cu ocazia cercetării locale efectuate în cauză, s-a constatat că nu mai există.
A mai reţinut instanţa că tot cu ocazia cercetării locale s-a constatat existenţa în stânga imobilului în litigiu, a unui canton silvic, expertiza stabilind că acesta a fost construit în anul 1972, în baza autorizaţiei pentru executare de lucrări din 12 mai 1972, la cererea I.S.B.
Faţă de cele arătate, instanţa de fond a reţinut că există trei autorizaţii pentru trei obiective distincte, dintre care două, respectiv C.V. şi C.S.P.V. au ca beneficiar I.S.B., iar ultimul, T.P.Î., are ca beneficiar D.T.I.C.P.J.B., situaţie în raport cu care în mod greşit imobilul C.V. a fost trecut, în baza art. 21 din Legea nr. 213/1998, în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al oraşului Însurăţei, atestat prin HG nr. 363/2002.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs pârâtul Guvernul României şi chemaţii în garanţie Consiliul Local al Oraşului Însurăţei şi Consiliul Judeţean Brăila.
Recurentul - pârât Guvernul României şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 5 şi 7 şi art. 3041 C. proc. civ., criticând soluţia instanţei de fond pentru următoarele motive:
1. Acţiunea introductivă a fost formulată de D.S.I. din cadrul R.N.P. R., în contradictoriu şi cu M.A.P. şi C.J.B., dar aceste două autorităţi publice nu au fost citate pe parcursul procesului în calitate de pârâte, ci numai în calitate de chemate în garanţie, la cererea pârâtului Guvernul României.
2. Curtea de Apel Galaţi a înlăturat concluziile expertului ing. A.N., din raportul de expertiză suplimentar depus la dosar la termenul din 10 noiembrie 2005, în totală contradicţie cu celelalte probe depuse la dosar şi fără nici o motivare, considerând inexistent obiectivul de investiţii realizat din fondurile exclusiv bugetare ale autorităţii locale.
3. Instanţa a apreciat greşit că sunt întrunite condiţiile pentru anularea parţială a HG nr. 363/2002, în lipsa unui titlu de proprietate al reclamantei asupra imobilelor prevăzute la poziţia 23 din anexa 5.
Referindu-se la condiţia preexistenţei unui drept recunoscut de lege reclamantei, recurentul-pârât a invocat prevederile Decretului nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor în proprietatea statului, aplicabil la momentul realizării obiectivului de investiţii, dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 15/1990, care în opinia sa au fost modificate prin art. 135 din Constituţia României, unde este reglementată instituţia proprietăţii publice, precum şi dispoziţiile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în temeiul căreia a fost adoptată HG nr. 363/2002. Cum anterior nu a existat o defalcare a bunurilor din domeniul public şi privat al statului, nefiind stabilit un regim juridic distinct, în opina recurentului-pârât, capitalul regiei intimate este integral de stat, ea neavând posibilitatea de a proceda decât în limitele stricte ale competenţei sale, în calitate de administrator al bunurilor aflate în dotare.
În altă ordine de idei, recurentul-pârât a arătat că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra legalităţii hotărârilor autorităţilor locale care au stat la baza adoptării HG nr. 363/2002, hotărâri prin care au fost aprobate şi însuşite inventarele întocmite conform art. 21 din Legea nr. 213/1998 şi care nu au fost contestate în termen legal, pe cale separată.
Cu privire la legalitatea HG nr. 363/2002, recurentul-pârât a arătat că acest act administrativ a fost adoptat cu respectarea procedurii prevăzute de art. 18-24 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, realizând o operaţiune de delimitare a proprietăţii publice de proprietate privată a comunelor fără să constituie drepturi noi şi fără să producă efecte asupra proprietăţii private a altor persoane, dobândită potrivit legii.
În aceste condiţii, conform susţinerilor recurentului-pârât, dacă o persoană fizică sau juridică se consideră vătămată, are deschisă calea dreptului comun, pentru compararea titlurilor de proprietate şi cenzurarea valabilităţii titlurilor.
Consiliul Local al Oraşului Însurăţei a criticat sentinţa în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 10 C. proc. civ., solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.
În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de fond a fost indusă în eroare de susţinerile reclamantei şi a interpretat greşit probele administrate, confundând „popasul vânătoresc", care în prezent nu mai există, cu actuala C.V. Din suplimentul la expertiza tehnică imobiliară, înlăturat în mod neîntemeiat de către Curtea de apel, a rezultat în mod indubitabil că în realitate există identitate între actualul imobil C.V. şi T.E.V., edificată în 1971 în baza autorizaţiei de construire.
Recurentul Consiliul Local al Oraşului Însurăţei a invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., dar acest text a fost abrogat prin art. 1 pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, introdus prin art. 1 pct. 49 din Legea nr. 219/2005, anterior pronunţării sentinţei atacate.
În motivarea recursului său, Consiliul Judeţean Brăila a arătat că motivele pe care se sprijină hotărârea atacată sunt contradictorii şi că instanţa şi-a format convingerea pe simple afirmaţii şi susţineri nedovedite ale expertului, înlăturând fără temei concluziile potrivit cărora tabăra şi cabana sunt de fapt unul şi acelaşi obiectiv.
O altă critică adusă sentinţei constă în aceea că deşi obiectul acţiunii întemeiate pe prevederile Legii nr. 29/1990 era anularea HG nr. 363/2002, instanţa a admis acţiunea, constatând că imobilul a fost trecut eronat în inventarul însuşit prin H.C.L.Î. nr. 17 din 26 aprilie 2001.
Cu privire la titlurile care atestă dreptul de proprietate asupra bunului în cauză, recurentul a arătat că instanţa a considerat suficiente evidenţele contabile ale O.S.I., în pofida înscrisurilor din care a rezultat că după edificarea lui, imobilul a fost transmis Î.U.G.P.B., prin Decizia nr. 19 din 26 ianuarie 1981 a C.E.C.P.J.B., iar prin Decizia nr. 796/1990 a Primăriei Judeţului Brăila, fosta tabără de elevi, a fost transmisă C.A.V. Între timp, în anul 1984, I.S.B. a făcut demersuri pentru preluarea imobilului din administrarea Î.P.B., printr-o cerere de transfer şi un proces-verbal de predare.
Prin întâmpinările depuse la dosar, intimata-reclamantă a răspuns tuturor criticilor formulate în fiecare dintre cele trei recursuri, solicitând menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică.
Examinând cauza în raport cu motivele de recurs invocate şi cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama de probele administrate în toate fazele procesuale şi de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate.
Instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu o acţiune întemeiată pe prevederile Legii nr. 29/1990, având ca obiect anularea parţială a anexei nr. 5 a HG nr. 363/2002, privind atestarea domeniului public al judeţului Brăila, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Brăila.
Consiliul Judeţean Brăila, Consiliul Local al Oraşului Însurăţei şi M.A.P. au fost chemate în garanţie de către pârâtul Guvernul României, prin cererea depusă la dosarul de fond la data de 25 februarie 2005 şi au fost citate corect, în această calitate, pe tot parcursul procesului, conform art. 60-63 C. proc. civ.
De altfel, neîndeplinirea legală a procedurii de citare atrăgea o nulitate relativă ce ar fi putut fi invocată numai de părţile vătămate prin neobservarea formelor legale, conform art. 304 pct. 5, cu referire la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În consecinţă, motivul privind necitarea, în calitate de pârâte, a M.A.P. şi Consiliului Judeţean Brăila, motiv invocat de recurentul pârât Guvernul României, nu poate fi reţinut.
Hotărârea de guvern a fost adoptată în cadrul procedurii prevăzute de art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi a avut la bază o serie de hotărâri prin care autorităţile autonome locale din cadrul judeţului au aprobat inventarele bunurilor din domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale.
Astfel de hotărâri au natura juridică a unor acte pregătitoare, care nu produc efecte prin ele însele şi pot fi cenzurate de instanţă odată cu hotărârea de guvern prin care se finalizează procedura de atestare a domeniului public, fără ca necontestarea lor expresă să constituie un fine de neprimire a acţiunii reclamantei.
La rândul său, hotărârea de guvern adoptată în temeiul art. 21 din Legea nr. 213/1998 nu constituie, prin ea însăşi, un titlu de proprietate, ci are ca efect juridic delimitarea domeniului public de domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale cu consecinţa stabilirii regimului juridic aplicabil bunurilor în cauză.
Art. 1 şi art. 11 din Legea nr. 29/1990 au instituit un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, care nu se limitează la dimensiunea formală a actului administrativ şi nu conţine distincţii între actele administrative cu efecte declarative şi actele cu efecte constitutive de drepturi. În consecinţă, susţinerea recurentului-pârât Guvernul României, privind calea dreptului comun care trebuia urmată pentru compararea şi cenzurarea titlurilor de proprietate este lipsită de fundament juridic.
Motivele din cele trei recursuri privind considerentele contradictorii reţinute de instanţa de fond (art. 304 pct.7 C. proc. civ.), încălcarea legislaţiei incidente pricinii (304 pct. 9 C. proc. civ.) şi interpretarea greşită a probelor administrate urmează a fi grupate şi analizate împreună, întrucât recurenţii au invocat argumentele similare, deşi le-au structurat diferit, în raport cu prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ.
Hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei expuse într-o manieră clară şi coerentă şi reflectând interpretarea aprofundată a tuturor probelor administrate în cauză, ceea ce exclude incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Aprecierea probelor este o operaţiune complexă, în care intervine raţionamentul judecătorului, ce nu este legat de concluziile unui raport de expertiză, această probă cuprinzând o opinie de specialitate asupra problemei supuse analizei, potrivit art. 201 alin. (1) C. proc. civ.
Cu privire la drepturile şi obligaţiile ce compun conţinutul raportului juridic dedus judecăţii, Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut corect, pe baza probelor administrate, că reclamanta a făcut dovada existenţei premiselor pentru includerea bunului în patrimoniul său, în condiţiile Legii nr. 15/1990.
Fără a mai relua toate considerentele privind regimul juridic al imobilului în evoluţia lui în timp, corect şi detaliat expuse în sentinţa recurată, Înalta Curte constată că într-adevăr, probele administrate (înscrisuri, cercetare locală şi expertiză) conduc la concluzia că imobilul în discuţie este cel construit în baza autorizaţiei din 25 noiembrie 1970, contractului de antrepriză şi actului de cooperare din 7 noiembrie 1970, încheiat între I.S.B. şi A.J.V.P.S.B.
Nu pot fi reţinute susţinerile recurenţilor, în sensul că imobilul în litigiu ar fi fost realizat din fondurile de rezervă bugetară la dispoziţia C.E.C.P.J.B. pe anul 1971 şi că autorul reclamantei ar fi edificat un alt imobil, care în prezent nu mai există.
În acest sens, este de reţinut că la dosarul de fond au fost depuse, în copie, atât autorizaţia pentru executare de lucrări din 25 noiembrie 1970, referitoare la popasul de vânătoare din pădurea Viişoara, comuna Însurăţei, emisă pe numele I.S.B. şi A.J.V.P.S.B., cât şi autorizaţia din 12 mai 1972, emisă ca urmare a cererii I.S.B., pentru construirea unui canton silvic de pază în pădurea Viişoara, pe teritoriul Comunei Însurăţei.
Este vorba deci despre două obiective diferite, situate în acelaşi perimetru şi având acelaşi titular.
Din rezervele bugetare aflate la dispoziţia Consiliului Popular Judeţean a fost construit un al treilea obiectiv, T.P. din comuna Însurăţei, în baza autorizaţiei pentru executare de lucrări din 13 noiembrie 1971, deciziei nr. 473 din 10 noiembrie 1971 şi deciziei nr. 88 din 25 februarie 1972, emise de Consiliul Popular Judeţean Brăila.
Tabăra de elevi, iar nu popasul de vânătoare, a fost transmisă în administrarea Î.U.G.P.B., prin Decizia nr. 19 din 26 ianuarie 1981, la care face referire recurentul Consiliul Popular Judeţean Brăila.
Instanţa de fond a înlăturat întemeiat concluziile suplimentului la raportul de expertiză tehnică, pentru că după ce prin raportul iniţial, expertul analizase distinct fiecare dintre cele trei obiective din punctul de vedere al anului realizării, materialelor de construcţie folosite şi fondurilor utilizate, ulterior, în urma obiecţiunilor Consiliul Local Însurăţei, a concluzionat că T.P. a fost denumită „mai târziu" C.V. şi că P.V. „nu se află construit în teren în pădurea Viişoara", în dezacord cu toate celelalte probe administrate.
Expertul a contrazis chiar propriile constatări din primul raport, unde menţionase că în tabăra de elevi cazarea elevilor se făcea în autobuze casate, amplasate în incinta taberei, care nu mai există pe teren, că mesele şi bucătăria mobilă erau descoperite şi amplasate în pădure şi că terenul de sport a fost distrus.
Este de menţionat aici că pentru tabăra de pionieri au fost depuse la dosar memorii tehnice, devize pe categorii lucrări şi tabele de calcul al cheltuielilor preconizate, dar nu şi un proces-verbal de recepţie ori un alt înscris din care să rezulte dacă proiectul a fost finalizat conform documentaţiei tehnice iniţiale şi s-a concretizat într-o cabană cu parter şi etaj, sau a rămas la stadiul descris în raportul de expertiză iniţial.
Nu se poate vorbi despre o încălcare a art. 135 din Constituţia României şi a celorlalte acte normative indicate în recursul Guvernului României, de vreme ce unitatea administrativ teritorială nu a făcut dovada unuia dintre modurile de dobândire a proprietăţii publice prevăzute de art. 7 din Legea nr. 213/1998 cu privire la imobilul în litigiu.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Consiliul Local al Oraşului Însurăţei, Consiliul Judeţean Brăila şi Guvernul României, împotriva sentinţei nr. 58/ F din 28 martie 2006 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1623/2007. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 1626/2007. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
