ICCJ. Decizia nr. 1626/2007. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1626/2007
Dosar nr. 11492/1/2006
Şedinţa publică din 20 martie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 145 din 19 iunie 2006 a Curţii de Apel Braşov, pronunţată în dosarul nr. 476/2005, a fost admisă acţiunea formulată de intimata SC C.D. SRL Braşov în contradictoriu cu pârâta A.N.V., fiind obligată aceasta la plata sumei de 1.782.857.000 lei cu titlu de despăgubiri şi a sumei de 17.956.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că:
Reclamanta SC C.D. SRL a închiriat spaţiul situat în str. Berzei, în vederea desfăşurării activităţii de comisionar vamal. Contractul de închiriere a fost încheiat la data de 15 decembrie 2003, iar potrivit anexei 1 la contract, încheiată la data de 5 martie 2004, preţul chiriei a fost stabilit la 6.000 euro pe lună pentru perioada 1 martie 2004 – 30 iunie 2004, 7.000 euro pe lună pentru perioada 1 iulie 2004 – 31 decembrie 2004 şi 8000 euro pe lună începând cu data de 1 ianuarie 2005.
Reclamanta a solicitat pârâtei acordarea autorizaţiei de comisionar în vamă, iar la data de 13 aprilie 2004 i s-a comunicat prin adresă că nu i s-a acordat autorizaţia solicitată, deoarece nu îndeplineşte prevederile art. 83 alin. (1) din Regulamentul de aplicare al Codului vamal.
Reclamanta a făcut dovada că a închiriat acel spaţiu exclusiv pentru a desfăşura activitate de comisionar vamal.
Prin sentinţa civilă nr. 133 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a anulat actele emise de pârâtă din 13 aprilie 2004 şi din 28 mai 2004 şi pârâta A.N.V. a fost obligată să-i elibereze reclamantei autorizaţia de comisionar în vamă, şi că aceste dispoziţii au fost menţinute de instanţa de recurs, cauza fiind casată doar pentru completarea probatoriului pentru al doilea capăt al cererii, instanţa constată că cererea formulată de reclamantă este întemeiată, potrivit art. 121 alin. (2) din Legea nr. 29/1990.
A considerat in instanţa că există cupla dovedită a pârâtei deoarece prin refuzul ei de a elibera reclamantei autorizaţia de comisionar vamal i-a cauzat un prejudiciu constând în contravaloarea chiriei plătite de reclamantă pentru spaţiul închiriat pentru desfăşurarea activităţii de comisionar vamal.
La stabilirea valorii prejudiciului instanţa a avut în vedere contractul de închiriere şi anexa nr. 1 la acesta, precum şi notele de şedinţă cu calculul efectuat de reclamantă şi copiile facturilor emise de locatorul SC T.I. SRL.
A considerat instanţa că suma reprezentând daunele este certă, lichidă şi exigibilă pe temeiul contractului de închiriere, chiar dacă reclamanta nu a achitat aceste sume locatorului, iar acesta a acţionat-o în judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen recursul de faţă pârâta, cererea fiind legal scutită plata taxei de timbru.
În motivarea sa, recurenta critică în principal obligarea sa la plata daunelor materiale ca neîntemeiată arătând că reclamanta nu a făcut dovada achitării (a plăţii) chiriei pentru acest spaţiu sau, altfel spus, nu a făcut dovada prejudiciului, a daunei efectiv suferite.
Consideră recurenta că instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a achitat chiria pentru spaţiul închiriat, dar a considerat, în mod greşit, că, prin faptul că aceasta a fost acţionată în justiţie de proprietar în vederea recuperării chiriei, nu a fost înlăturat caracterul cert al prejudiciului. Aceasta deoarece nu s-a pronunţat, până la momentul admiterii prezentei acţiuni, o sentinţă judecătorească definitivă prin care reclamanta să fie obligată către proprietar la plata chiriei.
Apreciază recurenta că nu poate rezulta caracterul cert al prejudiciului aşa cum greşit reţine instanţa de fond, din valoarea chiriei şi a termenelor de plata stabilite prin contractul de închiriere, deoarece acesta nu au fost plătită, iar instanţa nu a pronunţat până la momentul hotărârii în prezenta cauză o sentinţă definitivă pentru a se stabili dacă se datorează sau nu această chirie.
De asemenea, arată recurenta că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la apărarea invocată pe cale de excepţie (în subsidiar) atât în primul ciclu procesual, cât şi în rejudecare, respectiv respingerea petitului nr. II al acţiunii ca inadmisibil, ceea ce constituie, pe lângă un viciu de motivare, în sensul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce atrage casarea sentinţei, şi un motiv de netemeinicie, în sensul art. 304 pct. 10 C. proc. civ., ce atrage, de asemenea, casarea sentinţei.
În subsidiar, solicită recurenta respingerea acţiunii ca inadmisibilă arătând că obligarea autorităţii vamale de a elibera, pe cale judecătorească, autorizaţie de comisionar vamal este permisă de art. 11 din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, legea specială aplicabilă (la momentul introducerii acţiunii) în speţă, iar art. 11 alin. (2) din lege prevede că, dacă instanţa admite cererea, ea va hotărî şi asupra daunelor materiale, dar în condiţiile art. 12 din lege care se întregesc cu cele ale dreptului comun, respectiv codul civil şi codul de procedură civilă.
Consideră recurenta că obligarea autorităţii vamale de a elibera autorizaţia de comisionar vamal are natura juridică a unei obligaţii de „a face", iar consimţământul de a executa această obligaţie poate fi suplinit prin pronunţarea unei sentinţe judecătoreşti, conform art. 1073-1075 C. civ. şi nu legii speciale, care nu prevede nimic în acest sens, dar potrivit art. 580 indice 3 alin. (1) C. proc. civ. „dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul aceasta poate fi constrâns la îndeplinirea obligaţiei, prin aplicarea unei amenzi civile". Ca urmare, consideră recurenta că daunele solicitate, care au natura juridică a daunelor cominatorii (prejudiciu suferit prin neexecutare), vizează doar ipoteza în care obligaţia de a face are un caracter „intuitu personae", în speţă, obligaţia dispusă prin lege neputînd fi executată silit, creditorul având posibilitatea de a solicita instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de autorizaţie.
Recursul nu se fondează.
1. Este adevărat că prin Decizia civilă nr. 4551 din 27 septembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost casată sentinţa prin care fusese admisă acţiunea în totalitate într-un prim ciclu procesual, dar prin ea instanţa de recurs a dezlegat problema de drept privind obligaţia autorităţii de a emite autorizaţia de comisionar vamal reclamantei, în mod irevocabil astfel încât instanţa de fond în rejudecare, sub incidenţa dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., era investită numai cu soluţionarea capătului de cerere privind plata despăgubirilor prin completarea probatoriilor pentru acest aspect.
Şi în această privinţă, însă, instanţa de recurs a statuat că elementele probatorii care lipsesc sunt doar cele referitoare la situaţia de fapt dacă imobilul închiriat de reclamantă era destinat în întregime activităţii de comisionar în vamă sau a fost folosit şi pentru alte operaţiuni, precum şi la cuantumul chiriei în lei pentru acelaşi imobil
Ca urmare, instanţa de fond în rejudecare a analizat ambele aspecte pe baza înscrisurilor noi depuse de reclamantă şi a depoziţiei unui martor.
Nu s-a pus în discuţie, de către instanţa care a admis recursul pârâtei, existenţa prejudiciului ca atare, ci doar întinderea sa care urma să se stabilească în rejudecare pe baza exclusivităţii destinaţiei spaţiului închiriat pentru activitatea de comisionar vamal şi a anexei la contractul de închiriere.
Aşadar, instanţa de fond în rejudecare a procedat legal, în limita dispoziţiilor deciziei de casare.
2. În fapt, reclamanta a încheiat contractul de închiriere la 15 decembrie 2003 ca o condiţie prealabilă legală pentru începerea procedurii de solicitate a autorizaţiei de comisionar vamal. Spaţiul a fost predat de proprietar chiriaşei la 3 martie 2004, iar la 5 martie 2004 s-a încheiat anexa 1 la contract prin care s-a stabilit valoarea chiriei.
La 22 martie 2004 s-a încheiat nota de constatare a D.R.V. Braşov privind îndeplinirea condiţiilor materiale de către reclamantă pentru a putea solicita autorizaţia. Actul consemnează că spaţiul se află în incinta biroului vamal Braşov şi că este deţinut în baza unui contract de închiriere, cel în discuţie în cauza de faţă.
La 24 martie 2004 societatea a depus cererea de autorizare, iar la 26 martie 2004 a încheiat un act adiţional la contractul de închiriere, modificând durata acestuia de la un an la doi ani.
La 22 aprilie 2004 i-a fost comunicat reclamantului refuzul autorităţii de acordare a autorizaţiei.
Ulterior, proprietara a emis trei facturi pentru încasarea chiriei, neonorate de reclamantă din cauza situaţiei sale financiare dificile, tocmai ca urmare a refuzului autorităţii, situaţie care a dus apoi la formularea acţiunii comerciale.
Recurenta pretinde acum că prejudiciul în cauza de faţă nu ar fi cert, câtă vreme nu există o hotărâre irevocabilă de obligare a reclamantei la plata chiriei. Susţinerea nu poate fi reţinută. Existenţa acţiunii comerciale, irevocabil soluţionată, dovedeşte că realizarea în viitor a prejudiciului este certă, cererea de executare silită existând deja, fiind astfel suficientă în a proba că dauna reclamantei este actuală.
3. Într-adevăr temeiul juridic al acţiunii de faţă în rejudecare este art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, având în vedere că prima instanţă de recurs a statuat asupra caracterului culpabil al refuzului autorităţii.
Dar natura juridică a acestor daune este specială, temeiul lor fiind într-o lege specială. Aşa fiind nu sunt incidente dispoziţiile art. 5803 alin. (1) C. proc. civ., şi nici cele ale art. 1073-1075 C. civ.
De vreme ce instanţa de contencios administrativ în recurs a stabilit că refuzul autorităţii este nejustificat şi a obligat-o să emită actul, daunele reprezintă un accesoriu al acestei obligaţii principale la care ea a fost constrânsă prin hotărâre, iar nu un substitut bănesc al obligaţiei principale de „a face" pe care debitoarea „intuitu personae" ar refuza cu obstinaţie să o îndeplinească.
Ca urmare, nu poate fi primită nici susţinerea, în subsidiar, recurentei privind inadmisibilitatea acţiunii.
4. În fine, în ceea ce priveşte nepronunţarea instanţei de fond asupra excepţiei inadmisibilităţii petitului II din acţiune, daunele solicitate de reclamantă, aceasta a fost invocată în subsidiar la netemeinicia acţiunii.
Instanţa a analizat în principal temeinicia cererii de despăgubiri, în raport, în primul rând, cu limitele deciziei de casare. Or, în prima judecată, ca şi în recursul său, pârâta a invocat inadmisibilitatea cererii de daune.
Câtă vreme Decizia de casare a dispus extinderea probatoriilor pentru stabilirea întinderii daunelor, rezultă implicit că ea a depăşit, înlăturând-o, excepţia invocată de pârâtă, obligând instanţa în rejudecare să analizeze temeinicia cererii de despăgubiri, adică cererea în fond.
În aceste condiţii, nu există o nepronunţare a instanţei care să justifice o casare a sentinţei, iar dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 şi ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. nu sunt incidente în acest caz.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.V., prin D.R.V.B., împotriva sentinţei nr. 145/ F din 19 iunie 2006 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1624/2007. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1628/2007. Contencios. Anulare acte emise de... → |
|---|
