ICCJ. Decizia nr. 1788/2007. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1788/2007
Dosar nr. 6333/2/2005
Şedinţa publică din 27 martie 2007
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 850 din 11 aprilie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, (rejudecând cauza în fond, după casare, ca urmare a pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei nr. 7393 din 6 octombrie 2004) a admis acţiunea formulată de reclamanta SC C. SA Slobozia, în contradictoriu cu pârâţii D.C.F.I. şi M.F.P., şi a dispus anularea procesului-verbal de control din 4 februarie 2003, prin care primul pârât a stabilit în sarcina societăţii reclamante obligaţii fiscale în sumă de 22.128.828.705 lei, precum şi a deciziei nr. 84 din 31 martie 2003 emisă de cel de-al doilea pârât, prin care a fost soluţionată contestaţia reclamantei împotriva procesului-verbal de control.
A fost menţinut însă pct. 3 din Decizia nr. 84 din 31 martie 2003 referitor la competenţa soluţionării contestaţiei împotriva sancţiunilor contravenţionale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că suma de 15.404.175.244 lei a fost stabilită printr-un proces-verbal anterior, încheiat în data de 27 august 2001, şi pentru argumentele menţionate în planul de reorganizare judiciară, al societăţii reclamante aprobat prin încheierea din 31 noiembrie 2001 a Tribunalului Ialomiţa, creanţa pârâtei a fost redusă la suma de 3.802.992.495 lei. Ori, prin procesul-verbal contestat, se reţine din nou, cu titlu de datorie fiscală, aceeaşi sumă, deşi planul de reorganizare judiciară nu prevedea actualizarea sumelor datorate creditorilor chirografari şi în cauză nu era incidentă excepţia prevăzută la art. 136 alin. (3) din Legea nr. 64/1995.
În considerentele hotărârii de fond, s-a arătat că întrucât societatea reclamantă nu se afla, la data confirmării planului de reorganizare judiciară, în situaţia de excepţie prevăzută de dispoziţiile legale menţionate, rezultă că a fost şi este descărcată de plata diferenţei dintre cele două sume, cea reţinută iniţial ca fiind datorată şi cea prevăzută în planul de reorganizare judiciară.
Pentru acelaşi argument, reţine instanţa de fond, nici suma de 6.794.254.978 lei nu constituie datorie fiscală, această sumă, reprezentând dobânzi şi penalităţi recalculate şi adăugate la suma iniţială de 15.404.175.244 lei, fiind stabilită de creditoare la doi ani după confirmarea planului de reorganizare judiciară, cu încălcarea dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 64/1995, modificată prin OG nr. 38/2002, potrivit cărora „nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială nu va putea fi adăugată la creanţele născute anterior deschiderii procedurii".
În fine, instanţa de fond a mai reţinut că procesul-verbal din data de 4 februarie 2003 este nelegal şi pentru un alt motiv, constând în împrejurarea că a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor art. 102 alin. (3) din OG nr. 92/2003 (anterior art. 19 alin. (1) din OG nr. 70/1997), potrivit cărora „Inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxa, contribuţie şi alte sume datorate bugetului general consolidat şi pentru fiecare perioadă supusă controlului".
Împotriva acestei soluţii, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs pârâţii M.F.P. – A.N.A.F. şi D.G.F.P. – A.C.F., invocând prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul M.F.P. – A.N.A.F., prin motivele de recurs dezvoltate, a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea legii întrucât în speţă nu sunt incidente prevederile art. 37 din Legea nr. 64/1995[1] privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată, cu modificări, întrucât acest text se referă numai la dobânzi şi cheltuieli, în vreme ce majorările de întârziere sunt sancţiuni specifice dreptului financiar fiscal şi nu se pot confunda cu dobânzile. Astfel, recurentul a mai arătat că majorările şi penalităţile reprezintă sancţiuni pentru neplata la termen a obligaţiilor bugetare, nefiind suspendate odată cu declanşarea procedurii organizării judiciare şi a falimentului, situaţie menţinută până la data de 1 ianuarie 2003 când a intrat în vigoare OG nr. 61/2002 (art. 15 alin. (2)).
Acest recurent a mai arătat că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că suma de 6.794.254.978 lei, reprezentând datorii fiscale stabilite în sarcina societăţii reclamante, a rezultat în urma unui control fiscal efectuat a doua oară, pentru aceeaşi perioadă, câtă vreme procesul verbal de control atacat în speţă, încheiat la 4 februarie 2003 a vizat perioada 1 septembrie 2001 – 30 noiembrie 2002, faţă de primul control fiscal, care a avut în vedere perioada 1 aprilie 2000 – 31 august 2001.
La rândul său, pârâtul D.G.F.P., în nume propriu şi pentru activitatea de control fiscal Ialomiţa, a criticat hotărârea instanţei de fond, arătând că în mod greşit s-a reţinut că a operat în cauză o dublă verificare pentru aceeaşi perioadă, actul de control contestat vizând în realitate un interval de timp diferit.
Şi acest recurent, prin motivele de recurs dezvoltate, a susţinut că invocarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 64/1995 nu poate fi reţinută, dată fiind natura specifică de sancţiune financiară a penalităţilor de întârziere care nu se confundă cu dobânda bancară, astfel că în mod corect acestea au fost calculate şi după declanşarea procedurii de reorganizare.
În fine, ambii recurenţi au mai făcut referiri şi la decizii anterioare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul sus-arătat.
Recursurile nu sunt fondate.
Înalta Curte, examinând actele şi lucrările dosarului în raport de prevederile legale şi prin prisma criticilor recurenţilor, analizate grupat, dată fiind similitudinea chestiunilor de fapt şi de drept cuprinse în motivele de recurs formulate, reţine că hotărârea instanţei de fond este legală şi urmează a fi menţinută, în considerarea celor în continuare arătate.
A rezultat din actele şi lucrările dosarului că procedura de reorganizare judiciară a societăţii reclamante SC C. SA Ialomiţa, potrivit Legii nr. 64/1995, a fost deschisă prin încheierea din 27 iulie 2001 a Tribunalului Ialomiţa, urmare căreia, D.G.F.P. a formulat cerere de înscriere în tabloul creditorilor societăţii cu suma de 15.404.175.244 lei stabilită în urma unui control fiscal efectuat pentru perioada 1 aprilie 2000 – 31 august 2001. Suma de 15.404.145.244, potrivit procesului verbal de control din 27 septembrie 2001, astfel după cum a reţinut şi expertul contabil C.P.M., în cuprinsul raportului de expertiză întocmit cu ocazia rejudecării în fond după casare (dosar nr. 703/2005), reprezentând obligaţii fiscale neachitate, era compusă din impozit pe salarii, impozit pe venit din salarii, impozit pe profit, T.V.A. plus majorări de întârziere aferente.
Această sumă, după cum corect a reţinut şi instanţa de fond, nu a fost contestată de societatea intimată, iar în cursul procedurii judiciare a reorganizării, prin hotărâre judecătorească definitivă, prin planul de reorganizare judiciară, a fost redusă la 3.802.992.495 lei. Încheierea instanţei care a aprobat planul nu a fost atacată cu recurs de creditoarea D.G.F.P., recurent şi în cauza de faţă.
Înalta Curte reţine că nu pot fi primite criticile celor doi recurenţi în sensul că greşit a reţinut instanţa de fond că suma de 6.794.254.975 lei, reprezentând datorii fiscale stabilite în sarcina societăţii reclamante, este rezultatul unui control fiscal efectuat a doua oară pentru aceeaşi perioadă, în condiţiile în care Înalta Curte apreciază că semnificaţia argumentelor cuprinse în considerentele deciziei atacate este alta.
Astfel, rezultând evident din cuprinsul actelor depuse la dosar că D.G.F.P., cu ocazia efectuării celei de-a doua inspecţii fiscale la societatea reclamantă, după deschiderea procedurii de reorganizare judiciară când a şi constatat că suma de 15.404.145.244 lei nu a fost plătită, a calculat în continuarea primei perioade respectiv pentru 1 septembrie 2001 – 30 noiembrie 2002, alte dobânzi şi penalităţi în sumă de 6.794.254.978 lei, instanţa de fond corect a menţionat faptul că este vorba de perioade diferite, făcând totodată referire la concluziile raportului de expertiză contabilă. Potrivit acestui raport, prin procesul verbal din 4 februarie 2003, în urma celei de-a doua inspecţii fiscale, nu s-a făcut decât o recalculare şi o actualizare a majorărilor de întârziere aferente debitelor stabilite anterior pentru perioada 1 aprilie 2000 – 31 august 2001, deşi după declanşarea procedurii de reorganizare judiciară, reclamanta-intimată nu a mai făcut datorii către D.G.F.P., şi mai mult, a achitat integral suma de 3.802.995.495 lei faţă de creanţa înscrisă de 15.404.175.244 lei.
Această creanţă după cum corect a reţinut şi instanţa de fond nu mai putea fi majorată, cu atât mai mult cu cât nici planul de reorganizare judiciară nu prevedea actualizarea sumelor datorate creditorilor chizografari.
Nefondate sunt şi criticile recurenţilor vizând greşita aplicare şi interpretare a prevederilor legale incidente, întrucât art. 53 de modificare a art. 60 din Legea nr. 64/1995 (pct. 7) potrivit cu care „pentru neachitarea obligaţiilor bugetare datorate atât înainte cât şi după deschiderea procedurii de reorganizare judiciară, debitorul datorează majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere" nu este aplicabil în situaţia reclamantei-intimate, a cărei procedură de reorganizare fusese deschisă anterior intrării în vigoare a acestei ordonanţe.
Prevederea expresă în acest sens este cuprinsă în art. IV alin. (1) din OG nr. 38/2002.
În plus, Înalta Curte reţine în acord şi cu practica sa anterioară [2] că prevederile art. 37 din Legea nr. 64/1995 sunt aplicabile în cauză, chiar redactarea ulterioară a acestui text, modificat prin OG nr. 38/2002, ilustrând intenţia legiuitorului ca nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială să nu mai poată fi adăugată creanţelor născute anterior deschiderii procedurii.
În fine, criticile vizând ignorarea de către instanţa de fond a împrejurării că reclamanta-intimată însăşi a recunoscut că datorează suma de 15.332.073.727 lei stabilită prin procesul verbal de control din 27 septembrie 2001, sunt neîntemeiate în condiţiile în care, evident, creanţa iniţială a D.G.F.P., prin planul de reorganizare aprobat, a fost redusă, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, deci nu din simpla voinţă a reclamantei, iar potrivit art. 136 alin. (3) din Legea nr. 64/1995, pe data confirmării unui plan de reorganizare debitorul este descărcat de diferenţa dintre valoarea obligaţiilor pe care le avea înainte de confirmarea plenului şi cea prevăzută în plan, cu câteva excepţii, expres prevăzute de Lege, care nu sunt însă aplicabile în cauză.
Înalta Curte mai reţine, ca un argument suplimentar în favoarea reclamantei-intimate împrejurarea înfăţişată în recurs, respectiv faptul că organul fiscal, a efectuat şi a 3-a recalculare a datoriilor fiscale, apreciind că SC C. SA datorează, pe lângă sumele de 15.404.175.244 lei şi 6.794.254.978 lei şi suma de 4.146.425.347 lei, tot cu titlu de dobânzi şi penalităţi ca urmare a reactualizării sumei iniţiale, de 15.404.175.244 lei, dar şi aceste acte de control au fost anulate ca nelegale prin Decizia nr. 212 din 13 februarie 2006, irevocabilă, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru considerente de fapt şi de drept similare cu cele cuprinse în prezenta.
Faţă de toate cele mai sus arătate, conform art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondate cele două recursuri declarate, constatând că nu sunt incidente motivele de modificare invocate şi nici alte motive ce ar fi putut fi invocate de instanţă din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâţii M.F.P. – A.N.A.F. şi D.G.F.P. Ialomiţa – A.C.F., împotriva sentinţei civile nr. 850 din 11 aprilie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2007.
[1]Legea nr.64/1995, cu modificări, a fost abrogată de Legea nr.85/2006 la data de 20 iulie 2006.
[2]A se vedea în acest sens Decizia nr.1705/15.03.2005
| ← ICCJ. Decizia nr. 1778/2007. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 1789/2007. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
