ICCJ. Decizia nr. 2865/2007. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.2865/2007
Dosar nr.419/32/2006
Şedinţa publică din 5 iunie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bacău, reclamanta P.O.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii M.A.P.D.R. şi SC A. SA Moineşti, anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, eliberat de SC A. SA Moineşti.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că deţinea în anul 1953 suprafaţa de 7,842 ha teren arabil, fânaţ şi tufăriş situat în satul Pârjol, punctul „Locul Bisericii", însă titlul de proprietate s-a eliberat pentru suprafaţa de 1 ha.
Reclamanta a susţinut că certificatul este nelegal deoarece la data întocmirii acestuia doar suprafaţa de 334 mp era ocupată de construcţii, restul putând fi restituită în natură, potrivit legilor în vigoare.
Prin întâmpinare, M.A.P.D.R. a invocat excepţia necompetenţei materiale, a inadmisibilităţii acţiunii, a tardivităţii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 199 din 21 decembrie 2006 Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia tardivităţii şi pe cale de consecinţă a respins acţiunea reclamantei ca tardiv formulată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Instanţa de Fond a reţinut, în esenţă, că potrivit art. 7 alin. (3) coroborat cu alin. (7) din Legea nr. 554/2004 termenul maxim în care un terţ poate formula plângere prealabilă este de 6 luni de la data emiterii actului, iar acţiunea poate fi formulată în termen de 1 an de la aceeaşi dată.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta P.O.P. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de recurs, recurenta susţine că dacă Instanţa limitează dreptul de a ataca actele administrative emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, cu privire la excepţia de nelegalitate, în sensul că pot fi atacate în baza art. 4 numai cele emise după intrarea în vigoare a legii, atunci aceeaşi regulă trebuie aplicată şi cu privire la art. 7 alin. (3), respectiv al termenului de 6 luni de la emiterea actului, pentru posibilitatea atacării actului respectiv, în caz contrar s-ar crea un vid legislativ în mod artificial care ar permite ca actele emise anterior Legii nr. 554/2004 să nu mai poată fi atacate în nici un fel în baza contenciosului administrativ şi astfel să fie menţinute acte nelegale numai pe criteriul unor excepţii procedurale, teză ce nu poate fi acceptată.
Recurenta menţionează că este greşită interpretarea Instanţei de Fond care a considerat că o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004 există un termen limită în care terţii pot formula plângere prealabilă, deoarece prin absurd ar însemna că nu mai există nici o cale legală de a cenzura un act administrativ nelegal, cum este cazul celui în speţă, deoarece s-a împlinit termenul de prescripţie prevăzut de art. 7 alin. (7) din lege.
Recurenta consideră că termenul de 6 luni este un termen de prescripţie, acesta este supus suspendării, întreruperii, ori repunerii în termen, în condiţiile prevăzute de Decretul nr. 167/1958. Astfel, există două temeiuri privind repunerea în termenul de promovare a acestei acţiuni, respectiv: SC A. SA Moineşti nu a făcut dovada intabulării dreptului de proprietate în Cartea Funciară, deci nu a existat nici o posibilitate legală şi reală de a lua cunoştinţă de existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate, iar pe de altă parte, data la care P.O.P. a fost repusă în termenul de a solicita şi de a beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate peste limita de 5 ha, îl reprezintă data apariţiei Legii nr. 247/2005, care a stabilit termenul limită de depunere a cererilor - 30 noiembrie 2005.
În fine, recurenta mai arată că Legea nr. 247/2005 a repus-o în drepturi pentru a formula cerere de redobândire a proprietăţii, iar această repunere în termen poate opera cu atât mai mult în cazul termenului de formulare a unor cereri de protejare a acestui drept, câtă vreme între cele două cereri există o strânsă legătură în sensul că prima cerere de redobândire a dreptului ar rămâne lipsită de conţinut dacă nu ar exista şi garanţia protejării acestui drept prin acţiunea în contencios.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa Instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.
Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta există, iar potrivit art. 3 al aceluiaşi articol „este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut de alin. (7).
Conform art. 7 alin. (7), plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, şi peste termenul prevăzut la alin. (1) dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripţie.
Astfel, a fost instituită procedura prealabilă obligatorie, în lipsa căreia Instanţa nu poate fi sesizată cu anularea unui act administrativ.
Sub acest aspect, sunt şi dispoziţiile prevederilor art. 109 alin. (2) C. proc. civ. conform cărora „în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea Instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile în condiţiile stabilite de acea lege".
În cauză, Instanţa prin încheierea din 20 noiembrie 2006 a respins excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile având în vedere adresa din 19 aprilie 2006 din care rezultă că reclamanta s-a adresat pârâtului cu cerere de anulare a certificatului de atestare de dreptului de proprietate din 28 februarie 1994.
Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că Instanţa de Fond în mod corect a reţinut că plângerea prealabilă a fost formulată, însă cu încălcarea termenelor prevăzute de lege.
Susţinerile recurentei potrivit cărora în cauză nu pot fi incidente dispoziţiile Legii nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, întrucât actul contestat a fost emis sub imperiul Legii nr. 29/1990 sunt nefondate şi nu pot fi primite deoarece Legea nr. 554/2004 a intrat în vigoare la 7 ianuarie 2005 iar conform prevederilor art. 27 al acesteia: „cauzele aflate pe rolul Instanţelor judecătoreşti la data intrării în vigoare a prezentei legi vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării Instanţei.
Aşadar, Legea nr. 29/1990 s-a aplicat doar cauzelor aflate pe rol până la 7 ianuarie 2005, ori acţiunea reclamantului a fost introdusă în data de 11 iulie 2006.
Nu poate fi acceptată nici teza potrivit căreia dacă excepţia de nelegalitate nu poate retroactiva, cu atât mai mult nu poate retroactiva termenul de 1 an prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, fiind două probleme de drept distincte.
Excepţia de nelegalitate, în temeiul principiului aplicării legii în timp, poate fi invocată doar pentru actele administrative emise după data intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, deci prevederile art. 4 trebuie interpretate în sens strict, prin coroborarea cu celelalte dispoziţii ale actului normativ, iar acţiunea formulată este supusă termenelor prevăzute de Legea nr. 554/2004.
Dispoziţiile legii retroactivează numai în condiţiile în care este prevăzut expres în legea nouă acest lucru.
Pe de altă parte, potrivit art. 11 alin. (1) şi alin. (2) din lege, potrivit cărora: „Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni, iar pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului". Deci, respectarea acestor dispoziţii este obligatorie.
Legiuitorul a urmărit ca raporturile juridice reglementate de actul administrativ individual să aibă o anumită stabilitate, prin aceea că, după intrarea în circuitul civil, acesta să poată fi atacat într-un anumit termen, la Instanţa de contencios administrativ.
Totodată, posibilitatea de a „anula" fără limită de timp actul administrativ individual, care intrând în circuitul civil a produs efecte juridice specifice altor ramuri de drept, constituie o nesocotire a dreptului la justiţie, garantat de art. 6 din C.E.D.O.
În cauză, actul contestat a fost emis la 28 februarie 1994, iar acţiunea a fost introdusă la data de 11 iulie 2006, cu depăşirea termenului de un an sus menţionat, care reprezintă un termen de decădere.
Apărările formulate în recurs de către recurentă conform cărora termenul de 6 luni este un termen de prescripţie în condiţiile Decretului nr. 167/1958 nu sunt incidente în cauză, acestea sunt aplicabile în dreptul comun.
Dacă s-ar accepta ideea aplicabilităţii dreptului comun, în sensul celor arătate, ar însemna că ar fi anihilată reglementarea specială în domeniu, astfel s-ar ignora principiul conform căruia regula specială derogă de la regula generală.
Aşa cum în mod judicios a reţinut şi Instanţa de Fond, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită nici critica referitoare la faptul că Legea nr. 247/2005 a repus-o în drepturi pentru a formula cererea de redobândire a proprietăţii, apariţie acestei legi neconstituind un caz de întrerupere, suspendare ori repunere în termen.
Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că Instanţa de Fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, făcând o aplicare corectă a prevederilor art. 11 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004, privind termenele de introducere a acţiunii în raport cu care a admis excepţia tardivităţii invocată, respingând acţiunea ca atare.
O astfel de interpretare este concordantă şi cu jurisprudenţa C.E.D.O., care a considerat că prin neimpunerea unui termen înăuntrul căruia să poată fi exercitată o acţiune, se încalcă principiul securităţii raporturilor juridice.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de P.O.P. împotriva sentinţei civile nr. 199 din 21 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2849/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2869/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
