ICCJ. Decizia nr. 3172/2007. Contencios

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 3172/2007

Dosar nr.32254/3/200.

Şedinţa publică din 21 iunie 2007

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta P.G. a chemat în judecată A.N.A.F., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata primelor de concediu pentru anii 2004 – 2005 actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective.

În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că, a fost funcţionar public în cadrul A.N.A.F. în perioada 2004 – 2005, iar conform Legii nr. 188/1999, art. 33 alin. (2) (art. 34 în varianta republicată), are dreptul pe lângă indemnizaţia de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Ulterior, printr-o serie de ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu după care suspendarea încetând reclamanta a solicitat plata primelor de concediu cuvenite pentru anii 2004 - 2005, perioadă în care, a avut calitatea de funcţionar public.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 613 din 27 februarie 2007 a admis acţiunea reclamantei, dispunând obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând primele de concediu pentru anii 2004 – 2005, actualizate cu rata inflaţiei de la data scadenţei fiecărei prime şi până la data plăţii efective.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că textele prin care s-a dispus suspendarea succesivă a acordării primelor de concediu contravin art. 53 din Constituţia României, referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi, astfel că reclamanta are dreptul la acordarea primelor de vacanţă întrucât suspendarea este pe de o parte neconstituţională, iar pe de altă parte, sunt incidente dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 24/2000.

Referitor la susţinerea pârâtei potrivit căreia primele de concediu nu pot fi achitate retroactiv, instanţa a reţinut că acest lucru nu poate fi acceptat, faţă de constatarea că suspendarea acestora este nelegală şi că dreptul câştigat de salariat prin Legea nr. 188/1999 nu poate fi analizat prin prisma retroactivităţii.

Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs A.N.A.F., care a susţinut că:

- soluţia pronunţată de instanţa de fond a fost dată cu încălcarea prevederilor legale referitoare la suspendarea aplicării art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999;

- suspendarea prevederilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 a fost dispusă prin legile bugetului de stat, suspendarea având ca temei legal prevederile din Legea nr. 24/2000 republicată. Aşa fiind, susţine recurenta, acordarea primelor de concediu pentru anii 2004 – 2005, în condiţiile în care aplicarea prevederilor privind acordarea acestei prime, erau suspendate, s-ar fi făcut cu încălcarea legii;

- în mod eronat instanţa de fond a apreciat că, fiind vorba de prevederi legale care nu mai erau în vigoare la data formulării acţiunii asupra constituţionalităţii acestora se poate pronunţa şi ea conform art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât singura autoritate competentă să se pronunţe asupra unui text de lege este Curtea Constituţională;

- având în vedere că, pentru anii 2004 – 2005 pentru care reclamanta a solicitat acordarea primei de vacanţă, au existat acte normative care au suspendat acordarea acestor drepturi, acordarea retroactivă a acestor prime ar încălca principiul neretroactivităţii legii.

Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu apărările formulate şi probele administrate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de necontestat că prin dispoziţii succesive acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 – 2006.

Numai că, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.

Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M.Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M.Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M.Of. nr. 365 din 29 mai 2007).

Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.

Mai mult, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa pentru anii 2001 şi 2002.

Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că, s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

 Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie golit de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 613 din 27 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2007.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3172/2007. Contencios