ICCJ. Decizia nr. 3344/2007. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3344/2007
Dosar nr. 288/1/200.
Şedinţa publică din 29 iunie 2007
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 197/F/CA din 16 octombrie 2006 admis acţiunea formulată de reclamanta SC R.O. SA Braşov, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, D.G.A.M.C. Bucureşti, Garda Financiară Centrală, Comisariatul General şi D.G.F.P. Braşov, dispunând anularea procesului verbal nr. 1427 din 23 iulie 2002 şi a Deciziei nr. 490 din 23 septembrie 2002, cu consecinţa exonerării societăţii reclamante de la plata sumei de 42.741.252.669 lei penalităţi.
Pentru a adopta această hotărâre, instanţa a reţinut în esenţă, următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 23 octombrie 2002 reclamanta a solicitat anularea actelor administrativ-fiscale în discuţie, susţinând că organul de control a interpretat greşit actele normative indicate prin procesul-verbal, apreciind în mod eronat că societatea ar avea calitatea de producător de produse petroliere, întrucât în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Normelor metodologice nr. 21137/2001, care au ca obiect de reglementare o altă materie şi anume constituirea şi utilizarea F.S.D.P., ci prevederile OG nr. 27/2000, cu modificările ulterioare.
Astfel, pentru activitatea desfăşurată în perioada 19 septembrie-31 decembrie 2001, constând în achiziţionarea de benzină fără plumb cu cifra octanică 92, care a fost aditivată şi comercializată ca benzină premium cu sau fără plumb, societatea nu a dobândit calitatea de producător de carburanţi auto şi, deci, nici cea de plătitor de accize.
Sentinţa nr. 105 din 20 decembrie 2002, pronunţată în primul ciclu procesual, prin care a fost respinsă acţiunea reclamantei a fost casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 8104 din 09 noiembrie 2004, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe în vederea suplimentării probatoriului.
În considerentele deciziei de clasare s-a reţinut că la dosar s-a depus, ca act nou în recurs, adresa nr. 225901 din 3 iunie 2003 emisă de Direcţia de elaborare şi implementare politică industrială din cadrul Ministerului Industriei şi Resurselor în care se reţine că operaţiunea de procesare a produselor petroliere se efectuează numai în rafinării sau unităţi specializate asimilate acestora şi conduce la schimbarea proprietăţilor fizico - chimice ale produselor prelucrate.
În acelaşi înscris se menţionează că operaţiunile de etilare şi aditivare nu sunt operaţiuni de procesare în sensul OUG nr. 3 /2003.
De asemeneas-au depus la dosar expertizele efectuate în procesul penal care au concluzionat în sensul că societatea nu deţine utilaje şi instalaţii necesare pentru obţinerea produselor petroliere, nu a dobândit calitatea de procesator sau producător de produse petroliere, iar activitatea de condiţionare în vederea obţinerii de produse cu cifre octanice superioare nu constituie o activitate de producţie care să determine încadrarea reclamantei în categoria plătitorilor de accize, potrivit Normelor metodologice nr. 21137/2001.
Întrucât aceste rapoarte de expertiză constituie dovezi extrajudiciare, s-a apreciat că pentru lămurirea acestor împrejurări de fapt, dacă societatea a dobândit calitatea de producător de produse petroliere şi deci şi pe aceea de plătitor de accize, este necesară administrarea în faţa instanţei de contencios administrativ, cu citarea tuturor părţilor, a probelor cu expertiză tehnică şi contabilă.
Conformându-se îndrumărilor deciziei de casare, prima instanţă a dispus, în cadrul rejudecării, efectuarea expertizelor de specialitate.
Prin expertiza tehnică efectuată de expertul G.A. s-a concluzionat că societatea reclamantă nu deţine utilaje şi instalaţii necesare pentru obţinerea produselor petroliere iar activitatea de aditivare, condiţionare produse petroliere desfăşurată de aceasta în perioada septembrie-decembrie 2001 nu intră în sfera de aplicare a legislaţiei privind accizele.
Expertiză contabilă a confirmat, la rândul său, faptul că în perioada supusă controlului reclamanta putea efectua operaţiunea de etilare fără a fi obligată la plata accizelor pentru produsele petroliere rezultată din această operaţiune.
Faţă de probele de la dosar şi prevederile legale în materie, s-a apreciat că reclamanta nu poate fi obligată la plata sumelor stabilite de organul de control.
S-a reţinut că în speţă nu sunt incidente prevederile OUG nr. 158 din 27 noiembrie 2001 privind regimul accizelor, deoarece acestea se aplică numai începând cu data de 1 februarie 2002, perioada supusă controlului fiind anterioară acestei date, ca de altfel nici cele ale Normelor metodologice nr. 21137/2001, privind constituirea şi utilizarea F.S.D.P., acestea reglementând un alt domeniu de activitate.
OG nr. 27/2000, prin art. 16 alin. (1), defineşte plătitorii de accize ca fiind agenţii economici „producători, procesori sau importatori de produse petroliere", astfel încât nu sunt incidente nici dispoziţiile alin. (4) şi (5) ale acestui text de lege, în speţă nefiind vorba de o procesare a benzinei achiziţionate şi nici de prelucrarea prin rafinării, aspect corect invocat de reclamantă şi constatate de experţi.
Apărările pârâtelor au fost înlăturate ca fiind neîntemeiate, constatându-se că susţinerile acestora nu sunt conforme cu probatoriul administrat în cauză şi nici cu prevederile legale menţionate.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs în termenul legal, D.G.F.P. Braşov, în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor Publice, A.N.A.F. şi de Garda Financiară, Comisariatul General.
În ceea ce priveşte recursul declarat în nume propriu, D.G.F.P. Braşov a solicitat a se constata că în rejudecare prima instanţă nu a dispus şi asupra excepţiei lipsei legitimităţii sale pasive impunându-se casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea soluţionării acesteia.
Au fost reiterate aspectele pentru care, în opinia recurentei, se impunea admiterea acestei excepţii, cum s-a procedat de altfel în primul ciclu procesual, precizându-se că actul de control contestat a fost emis de garda Financiară, iar competenţa de soluţionare a contestaţiei împotriva acestuia a revenit Ministerului Finanţelor Publice, care a emis Decizia nr. 490/2002, nejustificându-se sub nici un aspect chemarea în judecată a D.G.F.P. Braşov.
Sub aspectul fondului cauzei, prin ambele recursuri s-a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii şi a probelor administrate în cauză, întrucât au fost avute în vedere numai concluziile eronate ale celor două expertize, fiind înlăturate fără temei apărările părţilor.
În opinia recurentelor, faţă de aspectul că reclamanta este înregistrată la D.G.F.P. Braşov ca plătitor de accize aceasta avea obligaţia de a solicita respectivei instituţii instituirea sistemului de supraveghere fiscală, de a conduce contabilitatea pe sistem de producţie, a colecta accize pentru produsele finite livrate (benzine), iar diferenţa să o vireze la bugetul statului.
În aceste condiţii, începând cu data de 19 septembrie 2001, data intrării în vigoare a Normelor metodologice nr. 21137/2001, societatea reclamantă este considerată producătoare de carburanţi auto şi, în consecinţă, potrivit art. 16 alin. (1) şi (2) din OG nr. 27/2000, devine plătitor de accize pentru carburanţii auto produşi şi comercializaţi.
Datorită faptului că la achiziţionarea semifabricatelor şi componenţilor utilizaţi pentru producerea de carburanţi auto s-a plătit acciza către producătorul acestora, este datorată bugetului statului numai diferenţa de accize dintre cea astfel achitată şi cea aferentă produsului final (benzină CO 95-98 cu sau fără plumb) rezultat şi livrat ca atare.
Concluzia instanţei în sensul că intimata nu a dobândit calitatea de producător de produse petroliere şi de plătitor de accize motivat de faptul că operaţiunea de aditivarea nu este considerată şi operaţiune de procesare şi că nu a deţinut în proprietate instalaţiile necesare pentru procesarea produselor petroliere este lipsită de fundament real şi legal.
Astfel, prima instanţa a făcut total abstracţie de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, în special de Nota de constatare nr. 2867/2005 încheiată de Garda Financiară la SC M.I. SRL în care se consemnează că această societate a încheiat contractul de proiectare C3/244 din 20 iulie 1996 care a avut ca obiect realizarea proiectelor de instalaţie de etilare benzină pentru depozitul Zărneşti.
Pe de altă parte, susţin recurentele, activitatea desfăşurată de intimată nu a constat doar într-o simplă amestecare a acestora, prin adăugarea unui aditiv în scopul îmbunătăţirii caracteristicilor tehnice, ci în activitatea de condiţionare (aditivare, etilare) a unor semifabricate, benzine component CO 81-92, aditivi şi benzină fără plumb CO 95 – desfăşurată în instalaţiile proprietatea sa, obţinând carburanţi auto (benzină CO 95-98),cărora le corespunde un nivel superior al accizelor faţă de cel al semifabricatelor achiziţionate.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Normele Metodologice nr. 21137/2001 şi a art. 16 alin. (2) din OG nr. 27/2000 rezultă că activitatea desfăşurată de reclamantă la punctul său de lucru, în perioada supusă controlului, este considerată producţie de carburanţi auto şi nu o simplă operaţie de amestecare a acestor semifabricate.
Temeiul legal în baza căruia s-a stabilit obligaţia de plată a diferenţelor de accize l-a constituit art. 16 alin. (1) din OG nr. 27/2000, iar normele metodologice în discuţie au fost înlăturate în mod nejustificat, întrucât acestea produc anumite consecinţe juridice, fiind emise de Ministerul Finanţelor Publice şi publicate în M.Of., cel puţin în ceea ce priveşte definiţia producătorilor de carburanţi auto, chiar dacă nu reglementează în mod direct regimul juridic al accizelor.
Analizând actele dosarului, criticile recurenţilor prin prisma dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ. şi examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată fondat recursul declarat de D.G.F.P. Braşov, în nume propriu, cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia, invocată prin întâmpinarea formulată în primul ciclu procesual.
Astfel, întrucât prin acţiunea reclamantei au fost supuse controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ un proces-verbal întocmit de Garda Financiară şi Decizia emisă în soluţionarea contestaţiei împotriva acestuia de Ministerul Finanţelor Publice potrivit competenţei atribuite prin art. 5 alin. (2) din OUG nr. 13/2001, în vigoare la acea dată, excepţia invocată este întemeiată, fiind lipsit de legitimare procesuală pasivă organul fiscal judeţean, D.G.F.P. Braşov, competent să soluţioneze doar contestaţiile cu o valoare de până la 500 milioane ROL, în condiţiile art. 5 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Cu toate acestea nesocotindu-se prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., în rejudecare s-a adoptat soluţia de admitere a acţiunii şi faţă de această pârâtă, hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea greşită a legii sub acest aspect, în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. acest recurs va fi admis, modificându-se în parte hotărârea atacată în sensul respingerii acţiunii faţă de D.G.F.P. Braşov.
În raport cu dispoziţiile art. 312 alin. (3) teza 2 C. proc. civ., potrivit cărora casarea hotărârii se pronunţă numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-5, precum şi cu caracterul absolut al excepţiei invocate soluţia preconizată de această recurentă nu este justificată.
Sub aspectul fondului cauzei, hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie, nefiind dat în speţă nici un motiv care să impună modificarea sau casarea acestuia, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de D.G.F.P. Braşov, în numele Ministerului Finanţelor Publice şi de Garda Financiară, Comisariatul General vor fi respinse.
Astfel, conformându-se întocmai dispoziţiilor deciziei de casare, instanţa de rejudecare a dispus efectuarea expertizelor de specialitate prin care să se lămurească împrejurările de fapt referitoare la dobândirea de către reclamantă a calităţii de producător de produse petroliere şi, respectiv, de plătitor de accize.
Importanţa care revine, în circumstanţele concrete ale speţei, acestor probe rezultă din chiar dispoziţiile Deciziei nr. 8104/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie iar concluziile experţilor au fost mai mult decât clare, şi anume că reclamanta nu a avut calitatea de producător sau prestator de produse petroliere.
Recurentele-pârâte şi-au exercitat dreptul de a formula obiecţiuni la raportul de expertiză, iar expertul a răspuns punctual la acestea, arătând că a analizat toate actele din dosar, precum şi toată documentaţia tehnică relevantă.
Din actele dosarului rezultă, de asemenea, că recurentele nu şi-au exercitat dreptul de a solicita motivat expertiza contrarie, în condiţiile art. 212 alin. (2) C. proc. civ., criticile referitoare la concluziile eronate ale celor două expertize efectuate în cauză, formulate prin cererile de recurs, neputând fi reţinute.
Recurentele au susţinut că temeiul legal al stabilirii obligaţiei de plată a diferenţelor de accize l-au constituit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din OG nr. 27/2000, astfel cum rezultă din procesul verbal de control.
Or, potrivit acestui text de lege, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 134/2000, plătitor de accize sunt numai agenţii economici producători, procesatorii sau importatorii de produse petroliere.
Prin alin. (2) al aceluiaşi text se prevede că se includ în această categorie numai agenţii economici care deţin în proprietate utilajele şi instalaţiile necesare pentru obţinerea produselor petroliere.
Pe baza actelor depuse la dosar şi probelor administrate în cauză prima instanţa a concluzionat în mod corect că aceste condiţii nu sunt îndeplinite în speţă, impunându-se anularea actelor contestate.
Pe de altă parte, deşi s-a reţinut acest temei legal, organul de control a calculat diferenţele de accize numai de la data intrării în vigoare a Normelor Metodologice nr. 21137/2001, publicate în M.Of. nr. 588 din 19 septembrie 2001.
Incidenţa în speţă a acestor norme nu poate fi reţinută, cum corect a stabilit instanţei de fond, întrucât reglementează un cu totul alt domeniu, iar adoptarea lor nu a dus la modificarea implicită a art. 16 al OG nr. 27/2000, în sensul lărgirii sferei sale de aplicare.
Hotărârile judecătoreşti depuse la ultimul termen de judecată nu au relevanţă în cauză întrucât se referă la un alt act normativ, respectiv la OUG nr. 158/2001 care s-a aplicat numai de la 01 februarie 2002, ulterior expirării perioadei supuse controlului, abrogând OG nr. 27/2000.
Prin urmare, pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de D.G.F.P. Braşov pentru Ministerul Finanţelor Publice, A.N.A.F. şi de Garda Financiară, Comisariatul General, vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.G.F.P. Braşov în nume propriu împotriva sentinţei nr. 197/F/CA din 16 octombrie 2006 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pe care o modifică în parte în sensul că respinge acţiunea faţă de această pârâtă pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Respinge recursurile declarate de D.G.F.P. Braşov pentru Ministerul Finanţelor Publice, A.N.A.F. şi de Garda Financiară, Comisariatul General împotriva aceleiaşi sentinţei, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3325/2007. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3345/2007. Contencios → |
|---|
