ICCJ. Decizia nr. 4008/2007. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4008/2007
Dosar nr. 10201/2/200.
Şedinţa publică din 23 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 375 din 6 februarie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile lipsei procedurii prealabile, lipsa calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului la acţiune, a admis acţiunea reclamantelor G.I. şi M.O., a obligat pârâtele la plata către reclamante a primei de vacanţă pe perioada 2001 – 2005, actualizată cu indicele de inflaţie la plata plăţii şi a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că atât excepţiile invocate de pârâte cât şi cererea de chemare în garanţie sunt neîntemeiate.
Pe fond, instanţa a reţinut că normele de suspendare contravin art. 41 şi art. 53 din Constituţie, întrucât dreptul de remunerare a muncii nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu.
De asemenea s-a mai constatat că reclamantele sunt discriminate faţă de alţi angajaţi, întrucât aceste norme suspendă retroactiv un drept câştigat sub imperiul Legii nr. 188/1999 şi, totodată, contravin şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, precum şi art. 15 alin. (2)
Împotriva acestei hotărâri, pârâta C.N.A.S. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
1.În motivarea cererii, recurenta invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că în cauză are calitate de pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate a Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului pentru perioada în care reclamantele au fost angajatele acestei autorităţi.
2. Invocă recurenta şi excepţia prescripţiei parţiale a dreptului la acţiune, în temeiul art. 7 din Decretul nr. 167/1958, astfel încât dreptul la acţiune al reclamantelor s-a născut în anul 2001.
Consideră recurenta că nu trebuie confundate dispoziţiile legilor bugetare anuale care prevăd suspendarea acordării primelor de vacanţă cu întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune ca urmare a punerii în aplicare a acestor acte normative.
Arată recurenta că prescripţia, ca sancţiune procesuală, se justifică prin intenţia legiuitorului de a limita în timp posibilitatea valorificării de către părţi a drepturilor lor, cu scopul de a le determina să acţioneze, fără întârziere, iar în speţă inacţiunea reclamantelor nu s-a datorat unor împrejurări mai presus de voinţa lor, ci le este imputabilă.
În concluzie, consideră recurenta că acţiunea este prescrisă pentru perioada 2001 – 2002.
3. Asupra fondului, recurenta susţine că instanţa de fond nu a observat că legile bugetului de stat pentru anii 2001 – 2005 au dispus suspendarea primei de concediu, inclusiv dispoziţiile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005 a bugetului de stat pentru anul 2006, până la 31 decembrie 2006.
Invocă recurenta şi dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 500/2002 prin finanţele publice care prevăd o destinaţie precisă şi limitată a cheltuielilor bugetare, fiind determinate de autorizările conţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale.
De asemenea, invocă recurenta dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora: aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un act normativ de acelaşi nivel sau de nivel superior, urmând ca, în această situaţie, să se prevadă, în mod expres, data de la care se produce suspendarea şi durata ei determinată, după cum şi prelungirea suspendării este posibilă, în aceleaşi condiţii.
Recursul nu se fondează.
1.Recurenta are calitatea procesuală de pârâtă, întrucât reclamantele s-au aflat într-un raport de serviciu cu ea din anul 2001, până în 14 februarie 2005, pentru I.G. şi respectiv până la 1 februarie 2006, pentru M.O. Or, drepturile băneşti reprezentând prima de vacanţă sunt solicitate pentru perioada 2001 – 2005, astfel încât debitor al obligaţiei este şi recurenta.
2. Dreptul reclamantelor nu s-a prescris, întrucât suspendarea dreptului la prima de concediu pentru perioada 2001 – 2006 nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exerciţiul său.
Pe de altă parte, potrivit art. 13 din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripţiei se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere. În speţă, legea este un caz de forţă majoră ce a împiedicat reclamanţii să formuleze acţiune.
3. Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2005, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi inadmisibil şi s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
4. Curtea consideră necesar a statua că, deşi în dispozitivul sentinţei s-a prevăzut, generic, obligaţia pârâtelor de a plăti prima de vacanţă pe perioada 2001 - 2005, la punerea în executare a hotărârii, pentru reclamanta I.G. se va ţine seama de perioada efectiv lucrată în anul 2005, ca element esenţial la stabilirea existenţei şi întinderii dreptului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.N.A.S., împotriva sentinţei civile nr. 375 din 6 februarie 2007, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3735/2007. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4009/2007. Contencios → |
|---|
