ICCJ. Decizia nr. 4011/2007. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4011/2007
Dosar nr. 5580/36/200.
Şedinţa publică din 23 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 207/CA din 29 martie 2007, Curtea de Apel Constanţa a respins ca tardiv formulată acţiunea reclamantului D.D.O. având ca obiect anularea deciziei de impunere nr. 4382751/2004, prin care a fost obligat la plata cheltuielilor de şcolarizare în cuantum de 143.658.000 lei (vechi).
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că împotriva deciziei de imputare, reclamantul a formulat contestaţie, iar împotriva acesteia a formulat apoi plângere, care a fost soluţionată prin Hotărârea nr. 1 din 5 ianuarie 2005 şi comunicată la 24 ianuarie 2005.
Instanţa a mai reţinut că reclamantul nu a înţeles să urmeze în totalitate prevederile OG nr. 121/1998, necontestând hotărârea nr.1/2005 în termenul de 30 zile de la comunicare, iar în temeiul dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 4382751/2004 (comunicată la 1 septembrie 2004) este tardiv formulată.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul D.D.O. a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinice.
Prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul-reclamant a arătat în esenţă că instanţa de fond nu a examinat corect cererea sa de chemare în judecată, prin care a înţeles să conteste numai Decizia de imputare, ceea ce este de natură a atrage competenţa instanţei de dreptul muncii, respectiv a Tribunalului Tulcea, care a şi fost de altfel iniţial sesizat.
Recurentul-reclamant a mai arătat că actul generator al obligaţiei sale la plată este Decizia de imputare, celelalte acte emise, respectiv Hotărârea Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor nr. 1 din 5 ianuarie 2005 având numai caracter accesoriu.
Recurentul-reclamant a arătat că nu ar fi fost nici logic şi nici în interesul său să conteste această din urmă hotărâre, cu nr. 1 din 5 ianuarie 2005, când de fapt dovezile de încălcare a legii priveau Decizia de imputare, astfel că opinia instanţei în sensul că a urmat parţial o procedură prevăzută de OG nr. 121/1998 nu este fundamentată pentru că nu este vorba despre o continuare a aceleiaşi proceduri şi despre un nou demers, bazat pe alte argumente.
În fine, recurentul-reclamant precizând că termenul de prescripţie prevăzut pentru acţiunea în contestarea deciziei de imputare este diferit de cel pentru introducerea acţiunii în contestarea Hotărârii nr. 1 din 5 ianuarie 2005, după cum diferită este şi competenţa materială în soluţionarea unor astfel de acţiuni, a arătat că a formulat în termenul legal de 3 ani, respectiv la 2 iunie 2006 acţiunea în anularea Deciziei de imputare nr. 4382751, înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea. Motivul pentru care nu a atacat cu recurs hotărârea de declinare a competenţei pronunţată de această instanţă, îl reprezintă faptul că nu a avut cunoştinţă de împrejurarea că termenul de recurs curge, pentru aceste hotărâri, de la pronunţarea şi nu de la comunicarea hotărârii. Aşa fiind, în opinia recurentului-reclamant respingerea acţiunii ca fiind tardiv introdusă, de către instanţa de contencios administrativ, respectiv de Curtea Apel Constanţa reprezintă o încălcare a dreptului său de a-şi apăra un interes lezat şi de a se judeca cu privire la aspectele învederate în cererea de chemare în judecată în faţa instanţei competente care, în opinia sa, este Tribunalul Tulcea, secţia de litigii de muncă.
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte, examinând actele şi lucrările dosarului în raport de prevederile legale incidente, de criticile recurentului dar şi de prevederile art. 3041 C. proc. civ., constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, neexistând în cauză nici un alt motiv de ordine publică care să impună casarea acesteia, pentru considerentele în continuare arătate.
După cum incontestabil a rezultat din actele dosarului, la data de 2 iunie 2006 recurentul-reclamant a solicitat Tribunalului Tulcea (dosar 2621/2006) anularea în tot a Deciziei de impunere nr. 4382751 din 1 septembrie 2004, prin care i s-a imputat suma de 143.658.000 lei, reprezentând cheltuieli de şcolarizare efectuate de Serviciul Român de Informaţii şi Ministerul de Interne, în perioada 15 septembrie 1997 – 20 aprilie 2001.
Tribunalul Tulcea, prin sentinţa civilă nr. 2627 din 20 septembrie 2006, admiţând excepţia necompetenţei materiale invocată de intimată, a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanţa, reţinând şi împrejurarea că însuşi reclamantul a declarat că înţelege să conteste, pe lângă Decizia de imputare şi hotărârile comisiilor de soluţionare a contestaţiilor, respectiv Hotărârea nr. 1 din 5 ianuarie 2005 pronunţată de către Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor, înfiinţată conform art. 32 din OG nr. 121/1998, în cadrul SRI, în cuprinsul căreia s-a prevăzut expres dreptul de contestare la instanţa competentă, potrivit Legii nr 554/2004, a contenciosului administrativ.
Împotriva acestei soluţii de declinare nu a fost exercitată de niciuna din părţile din cauză calea de atac a recursului, Curtea de Apel Constanţa, legal sesizată cu soluţionarea cauzei, pronunţând soluţia de respingere a acţiunii în contencios administrativ, ca tardiv formulată, astfel cum s-a arătat deja şi care formează obiectul recursului de faţă.
Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate criticile recurentului-reclamant îndreptate împotriva acestei din urmă sentinţe, după cum nefondată este şi susţinerea că instanţa competentă material să soluţioneze cererea sa este tribunalul ca instanţă de litigii de muncă, motivat de împrejurarea că a dorit şi a înţeles să conteste numai Decizia de imputare.
Independent de faptul că potrivit unui vechi şi consacrat principiu de drept, nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea legii (Nemo censetur ignorare legem) ceea ce, cu alte cuvinte, înseamnă că recurentul – reclamant nu îşi poate astfel justifica pasivitatea în ne-exercitarea căii de atac a recursului împotriva primei hotărâri de declinare a competenţei în favoarea Curţii de Apel Constanţa, Înalta Curte apreciază că ambele instanţe au dat o corectă calificare acţiunii reclamantului - recurent, fără a se limita, în mod firesc la sensul literal al termenilor folosiţi, potrivit art. 84 C. proc. civ.
Stabilirea naturii juridice a acţiunii de faţă ca fiind de contencios administrativ a avut drept temei legal chiar procedurile parcurse de către reclamantul-recurent anterior sesizării instanţei. Astfel, împotriva deciziei de imputaţii, în temeiul art. 30 din OG nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, aprobată prin Legea nr. 25/1999 reclamantul-recurent a formulat contestaţie şi apoi plângere, ceea ce demonstrează că a ales, benevol, să urmeze procedura administrativ jurisdicţională prevăzută de respectivul act normativ.
Plângerea sa, soluţionată prin Hotărârea nr. 1 din 5 ianuarie 2005, îndreptată împotriva Hotărârii nr. 1 din 27 octombrie 2004 de soluţionare a primei contestaţii depuse împotriva Deciziei de imputare, a fost examinată în raport de prevederile OG nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, stabilindu-se respectarea termenelor, a condiţiilor de fond şi de formă inserate în actul normativ respectiv, şi stipulându-se expres în art. 5 din dispozitivul Hotărârii că dreptul de atac se va exercita la instanţa competentă în raport cu prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 544/2004.
În fine, Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de contencios administrativ, legal investită, a apreciat tardivitatea acţiunii, în raport de prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, fiind evident că dată fiind etapa procesuală actuală, în cronologia procedurilor deja parcurse, recurentul-reclamant nu mai putea reclama aplicarea unui regim juridic cu totul diferit faţă de cel urmat şi ales chiar de el şi impus totodată de reglementările legale incidente.
De altfel, după cum a învederat şi intimata, nu se poate ignora, astfel cum susţine recurentul, că în cauză nu Decizia de imputare însăşi este actul atacat ci Hotărârea Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor, ca act administrativ de soluţionare a litigiului privitor ca Decizia de imputare.
Faţă de toate cele arătate, în teza art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D.
Respinge recursul declarat de D.D.O. împotriva sentinţei civile nr. 207/CA din 29 martie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială maritimă, fluvială de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4009/2007. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4012/2007. Contencios → |
|---|
