ICCJ. Decizia nr. 4012/2007. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4012/2007
Dosar nr. 586/2/200.
Şedinţa publică din 23 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta T.A.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2004, 2005 şi 2006 actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este funcţionar public în cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, iar potrivit art. 33 alin. (2) (devenit art. 34) din Legea nr. 188/1999 „Funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".
S-a mai menţionat faptul că printr-o serie de ordonanţe şi legi respectiv art. 3 alin. (1) din OUG nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu.
Reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a textelor care reglementează suspendarea din legile bugetului de stat menţionate, iar potrivit art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, competenţa revine instanţei de fond, deoarece normele de suspendare nu mai sunt în vigoare. În acest sens, aceste norme contravin prevederilor art. 41 şi art. 53, art. 16 şi art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale a solicitat respingerea acţiunii, arătând pe excepţie că dreptul la acţiune al reclamantei este prescris, iar pe fond că dreptul reclamantei la plata primelor de vacanţă a fost suspendat succesiv prin lege, cererea fiind nefondată.
Prin sentinţa civilă nr. 543 din 20 februarie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea reclamantei, a obligat pârâtul să plătească sumele reprezentând prime de concediu pentru anii 2004, 2005 şi 2006, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanta în calitate de funcţionar public are dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, iar pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 161 alin. (4) C. muncii a respins cererea privind daunele interese solicitate.
Cu privire la prescripţia dreptului la acţiune pentru perioada 2001-2002 instanţa de fond a constatat că aceasta nu operează întrucât suspendarea dreptului la plata primelor de concediu face inoperantă curgerea termenului de prescripţie, prevăzut de art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, privind prescripţia extinctivă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susţine că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, întrucât nu a observat că prin legile bugetului de stat pentru anii 2001 – 2005 dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate, iar această măsură este obligatorie, pronunţând o hotărâre cu aplicarea greşită a legii.
Se mai arată că, potrivit art. 64 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cazuri speciale aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un alt act normativ de acelaşi nivel sau de nivel superior. În această situaţie se vor prevedea, în mod expres data la care se produce suspendarea, precum şi durata ei determinată.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă pe toată perioada menţionată, fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia. O interpretare contrară ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2005, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă i se cuvine reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la o primă de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, împotriva sentinţei civile nr. 543 din 20 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4011/2007. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4016/2007. Contencios → |
|---|
