ICCJ. Decizia nr. 4370/2007. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4370/2007
Dosar nr. 1377/2/2006
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 887 din 13 aprilie 2006 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC T.C.E.B. SRL împotriva pârâtului M.A.P.D.R.
În motivarea sentinţei se reţine că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 3.345.471,72 RON cu titlu de despăgubiri pentru pagubele înregistrate la culturile de grâu înfiinţate în toamna anului 2002, de pe urma calamităţilor naturale produse în iarna anilor 2002 - 2003. Reclamanta a precizat că dreptul său este recunoscut şi reglementat de Legea nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură şi stabilirea nivelului maxim al sumelor care pot fi acordate ca despăgubiri, precum şi Ordinul nr. 419/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură.
Instanţa de fond, respingând cererea, a argumentat că deşi culturile de grâu ale reclamantei s-au aflat într-o zonă declarată calamitată prin HG nr. 440/2003, respectiv judeţul Brăila, aceste culturi nu au fost afectate total, ci doar parţial, astfel că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile art. 1 din HG nr. 440/2003, lipsind condiţia afectării totale a respectivelor culturi, de către factorii naturali ce au produs calamitatea.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta SC T.C.E.B. SRL, susţinând că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii – motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, instanţa de fond, invocând fragmentar art. 1 din HG nr. 440/2003, a nesocotit normele cu putere de lege ale art. 8, art. 16 - 20 din Legea nr. 381/2002, care nu disting între culturile afectate total şi cele afectate parţial, în privinţa recunoaşterii dreptului la despăgubiri. În acest context recurenta – reclamantă invocă, în cadrul motivelor de recurs, excepţia de nelegalitate parţială a HG nr. 440/2003 privind declararea stării de calamitate naturală în agricultură şi stabilirea nivelului maxim al sumelor care pot fi acordate ca despăgubiri, prin constatarea nelegalităţii condiţiei ca afectarea culturilor să fie „totală", cuprinsă în art. 1 alin. (1), alin. (3) şi alin. (4) din HG nr. 440/2003, în raport cu dispoziţiile Legii nr. 381/2002.
Prin încheierea din 22 noiembrie 2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sesizat Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a articolului menţionat din HG nr. 440/2003, în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Această din urmă instanţă, prin sentinţa civilă nr. 739 din 12 martie 2007 a respins excepţia de nelegalitate, hotărârea fiind modificată în recurs prin Decizia nr. 3270 din 14 august 2007, în sensul admiterii excepţiei şi constatării nelegalităţii art. 1 alin. (1), alin (3) şi alin (4) din HG nr. 440/2003, în raport cu dispoziţiile Legii nr. 381/2002.
În considerentele deciziei menţionate se reţine că definind calamităţile naturale ca pierderi cantitative şi calitative de recolte (art. 1 din Legea nr. 381/2002), legiuitorul nu a înţeles să pretindă ca o condiţie pierderea totală din punct de vedere cantitativ. Textul nu o prevede expres şi nici măcar implicit. Totodată, art. 2 şi art. 14 din lege fac referire la producerea fenomenelor naturale generatoare de calamităţi pe areale extinse, dar nu la afectarea totală a culturilor din respectivele zone. De asemenea, art. 8 lit. a) prevede un plafon minim al daunei, dar nu condiţionează acordarea despăgubirilor de existenţa unei daune totale. S-a stabilit că restrângerea drepturilor adusă prin HG 440/2003 prin introducerea condiţiei ca afectarea să fie „totală" are drept consecinţă neaplicarea legii în scopul pentru care a fost edictată, contravenind astfel normei cu forţă juridică superioară.
Ulterior soluţionării excepţiei de nelegalitate, analizând actele şi lucrările dosarului de fond, în cadrul căruia s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 887 din 13 aprilie 2006, precum şi motivele de recurs invocate de recurenta SC T.C.E.B. SRL, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Potrivit situaţiei de fapt reţinută de instanţa de fond, comisia anume constituită la nivelul judeţului Brăila în baza Legii nr. 381/2002 şi a Normelor metodologice din 27 septembrie 2002 a constatat afectarea parţială a culturii de grâu înfiinţată de reclamantă în toamna anului 2002, evaluând pagubele la suma de 3.345.471,72 RON. Documentaţia constând în înştiinţările cu privire la pierderile produse culturilor agricole de calamităţile naturale conform art. 2 din Legea nr. 381/2002 şi procesele-verbale de constatare şi evaluare a pagubelor împreună cu tabelul de stabilire a despăgubirilor – încheiate de comisia numită de prefectul judeţului – au fost înregistrate la D.A.D.R. Brăila, fiind întocmite pe formularele tipizate arătate în anexele 1 şi 5 ale Ordinului nr. 419 din 17 septembrie 2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 381/2002, cu rubricile privind gradul de dăunare şi aplicarea unei reduceri de 30% din valoarea despăgubirilor.
În anexa nr. 1 a HG nr. 440/2003, unde sunt enumerate zonele pentru care s-a declarat stare de calamitate naturală, este înscris şi judeţul Brăila.
Prin adresa din 14 decembrie 2005 reclamanta a formulat plângerea prealabilă către M.A.D.R., ca urmare a faptului că despăgubirea stabilită de comisie nu i-a fost achitată, prin virarea în contul D.A.D.R. Brăila – obligaţie prevăzută prin Legea nr. 381/2002 şi Normele metodologice; la data de 10 ianuarie 2006 M.A.P.D.R. a formulat un răspuns negativ, susţinând că nu există cadru legal pentru acordarea despăgubirilor aferente culturii de grâu afectate parţial, faţă de prevederile art. 1 alin. (1) din HG nr. 440/2003.
În mod corect instanţa de fond a respins excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, cu motivarea că reclamanta a solicitat recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate, fiind aplicabil termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 lit. a) din Legea nr. 554/2004, răspunsul la plângerea prealabilă fiind comunicat la 10 ianuarie 2006, iar acţiunea fiind introdusă la 26 ianuarie 2006.
În drept, faţă de situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită la instanţa de fond, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1, art. 8 lit. a) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 381/2002, art. 12 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 419/2002 al M.A.A.P. şi HG nr. 440/2003 (acesta din urmă cu excepţia textelor constatate nelegale în urma administrării excepţiei de nelegalitate).
Textele menţionate stabilesc dreptul de despăgubiri al producătorilor agricoli şi procedura stabilirii şi acordării despăgubirilor, fără a distinge între gradul de afectare totală sau parţială; astfel, potrivit art. 8 lit. a) din Legea nr. 381/2002 despăgubirile se acordă producătorilor agricoli în următoarele condiţii: „a) pentru culturile agricole şi plantaţiile afectate de calamităţi naturale, numai pentru daune ce depăşesc 30% din producţie, nivelul maxim al despăgubirilor fiind de 70% din cheltuielile efectuate până la data producerii fenomenului".
Întrucât despăgubirile pretinse de reclamantă au fost stabilite de comisia anume înfiinţată prin lege, iar această documentaţie se află înregistrată la D.G.A.I.A. Brăila, Înalta Curte reţine că intimatul – pârât Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale nu se poate prevala de propria culpă, constând în refuzul verificării şi centralizării documentelor, pentru a justifica neefectuarea plăţii sumelor stabilite prin procesele-verbale din 21 august 2003 – înregistrat la D.A.D.R. Brăila sub nr. 1403 din 21 august 2003 – înregistrat la D.A.D.R. Brăila sub nr. 6272 din 25 august 2003 şi nr. 1403 din 21 august 2003 – înregistrat la D.A.D.R. Brăila sub nr. 6273 din 25 august 2003. De altfel, pârâtul - intimat nu a indicat nici un motiv de nelegalitate a acestei documentaţii, cu excepţia obiecţiunii că afectarea culturilor nu a fost totală. Aceste procese - verbale atestă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 8 lit. a) din Legea nr. 381/2002 pentru acordarea despăgubirilor.
Pentru considerentele menţionate, Înalta Curte reţine că recursul este fondat, recurenta – reclamantă făcând dovada vătămării într-un drept prevăzut de lege, ca urmare a refuzului nejustificat al pârâtului – intimat de rezolvare a cererii privitoare la acest drept. În conformitate cu art. 304 pct. 9 şi 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 1 din Legea nr. 554/2004, recursul urmează a fi admis, cu modificarea hotărârii instanţei de fond în sensul admiterii acţiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC T.C.E.B. SRL Piatra Neamţ împotriva sentinţei civile nr. 887 din 13 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti. Modifică sentinţa atacată în sensul că admite acţiunea. Obligă pe pârât să efectueze demersurile prevăzute de Legea nr. 381/2002 în vederea achitării sumelor cuvenite cu titlul de despăgubire legală pentru pagubele înregistrate de pe urma calamităţilor naturale în iarna anilor 2002 - 2003, către reclamantă.
Obligă intimatul – pârât la 10.000 RON cheltuieli de judecată prin apreciere către reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4368/2007. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 4375/2007. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
