ICCJ. Decizia nr. 4516/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4516/2007
Dosar nr. 34879/3/2006
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1057 din 18 aprilie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta B.S., în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor reprezentând prime de concediu aferente anilor 2004 şi 2005, actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, până la data plăţii efective.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Aplicarea acestei prevederi a fost suspendată în mod succesiv în perioada anilor 2001 – 2006, însă suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea acestuia.
S-a mai reţinut că, încălcarea existenţei dreptului la primă de concediu ar contraveni prevederilor art. 41, art. 53 şi art. 16 alin. (1) din Constituţia României, precum şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.A.D.O.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta A.N.A.F., pentru motivul prevăzut de art. 304 p. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea legii.
Recurenta a arătat că sentinţa a fost dată cu încălcarea prevederilor legale referitoare la suspendarea aplicării art. 33 alin. (2), actualul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Astfel, a arătat recurenta, suspendarea prevederilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 a fost dispusă prin legile bugetului de stat, suspendarea având ca temei legal prevederile din Legea nr. 24/2000, republicată.
A mai susţinut recurenta că, acordarea primelor de concediu pentru anii 2004 şi 2005, în condiţiile suspendării acestora, s-ar fi făcut cu încălcarea legii.
A mai susţinut de asemenea că, neacordarea primei de concediu pentru perioada în discuţie nu este în contradicţie cu prevederile art. 41, art. 53 şi art. 16 alin. (1) din Constituţia României, în sprijinul acestei susţineri fiind invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 414/2005, 37/2005, 148/2005, 278/2005 şi 398/2005.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Criticile aduse hotărârii instanţei de fond sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2005, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.A.D.O.L.F.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că, prima de vacanţă i se cuvine reclamantei pentru perioada precizată în acţiune.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la primă de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta A.N.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 1057 din 18 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4510/2007. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4519/2007. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
