ICCJ. Decizia nr. 4688/2007. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4688/2007
Dosar nr. 775/64/2007
Şedinţa publică din 4 decembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC C.T. SRL a chemat în judecată pe pârâţii M.E.F., A.N.A.F., D.G.F.P. Braşov şi D.C.F. Braşov, solicitând instanţei ca în contradictoriu cu aceştia să dispună admiterea contestaţiei în sensul anulării Deciziei nr. 107 din 26 aprilie 2007 şi obligarea intimatei la soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. 40 din 12 ianuarie 2007, întocmită în baza raportului de inspecţie fiscală încheiat de D.G.F.P. Braşov.
În motivarea acţiunii s-a arătat că prin Decizia nr. 107 din 26 aprilie 2007 sus menţionată, s-a dispus de către intimată suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de către reclamantă împotriva actelor fiscale arătate, apreciindu-se că în cauză sunt indicii privind săvârşirea unei infracţiuni, cu încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile.
Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 97/ F din 3 iulie 2007 a admis contestaţia astfel cum a fost precizată de contestatoare, dispunând anularea Deciziei nr. 107 din 26 aprilie 2007 emisă de pârâta 1 – A.N.A.F. - D.G.S.C. Bucureşti şi obligarea acestei pârâte să soluţioneze pe fond contestaţia formulată de SC C.T. SRL Braşov, împotriva Deciziei de impunere nr. 40 din 12 ianuarie 2007, întocmită de pârâta 2. D.G.F.P. Braşov, în baza Raportului de Inspecţie Fiscală emis de pârâtul 3 – D.C.F. Braşov, la data de 12 ianuarie 2007.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că atâta vreme cât activitatea de control a fost efectuată la cererea organului de cercetare penală, conform adreselor emise de I.G.P.R. şi în urma acestui fapt s-a încheiat actul de control fiscal din 12 ianuarie 2007, nu se poate asimila şi nu echivalează această operaţiune cu sesizarea organului de control, astfel cum este aceasta cerută şi prevăzută de art. 184 C. proCod Fiscal „a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă", întrucât a fost cerută pentru soluţionarea unui dosar penal, având un o altă conotaţie.
Reţinând că în cauză nu sunt incidente prevederile Codului de procedură fiscală s-a conchis că nu se poate pune nici problema suspendării legale a soluţionării contestaţiei reclamantei, apreciindu-se că hotărârea dată în cauză echivalează cu o decizie pronunţată de instanţa de recurs, atunci când casează hotărârea de fond şi trimite cauza spre soluţionarea contestaţiei pe fond la organul competent să o soluţioneze, altul decât instanţa de judecată.
Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat recurs D.G.F.P. Braşov, în nume propriu şi pentru A.N.A.F. – M.E.F.P., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele dezvoltate ale recursului comun, se arată, în esenţă, că instanţa de fond, printr-o interpretare greşită a cadrului legal aplicabil soluţionării cauzei, a luat în considerare prevederile unui singur text de lege, respectiv art. 184 alin. (1) lit. a) din OG nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, republicată, ignorând prevederile art. 106 din acelaşi act normativ, stabilind în mod eronat că întrucât organele de poliţie au solicitat efectuarea unei inspecţii fiscale, situaţia de fapt nu se încadrează în prevederile art. 184 alin. (1) lit. a) din OG nr. 92/2003 în condiţiile în care, la data cererii efectuării inspecţiei fiscale, organele de poliţie aveau deja înregistrat un dosar penal spre soluţionare, cu privire la această societate.
O astfel de solicitare nu poate conduce la neaplicarea prevederilor art. 184 alin. (1) lit. a) din OG nr. 92/2003, întrucât legiuitorul nu a precizat în mod expres cine are iniţiativa în demararea cercetărilor penale ci doar că organele fiscale au posibilitatea înaintării actului de control pentru a se stabili existenţa sau inexistenţa elementelor constitutive ale unei infracţiuni.
S-a mai arătat de recurentă că în raport de aplicarea textului de lege arătat, organele de soluţionare a contestaţiei reclamantei-intimate nu s-au putut pronunţa asupra temeiniciei şi legalităţii obligaţiilor fiscale ale acesteia, în cuantum de 2.268.152 lei, cu titlu de impozit pe profit şi T.V.A., având în vedere faptul că soluţia din cauza penală va avea o înrâurire hotărâtoare asupra prezentei cauzei, fiind opozabilă organelor fiscale.
În fine, recurenta a mai arătat că instanţa de fond nu a analizat şi nici nu a reţinut existenţa unei strânse interdependenţe între constatările organelor de inspecţie fiscală şi obiectul dosarului penal nr. 173/D/P/2006, constând în faptul că organul de inspecţie fiscală a stabilit că urmare a verificării relaţiilor comerciale cu SC L. SRL, reclamanta-intimată a dedus cheltuielile şi T.V.A. înscrisă în facturile fiscale emise de respectiva societate, fără însă a deţine documente doveditoare care să ateste materializarea prestaţiilor, date şi modalitatea de cuantificare a serviciilor. Referiris-au făcut în cadrul recursului şi la alte operaţiuni comerciale, desfăşurate de reclamantă cu alţi agenţi economici, în condiţii asemănătoare.
Recursul este fondat.
Înalta Curte, examinând actele şi lucrările dosarului în raport de probele administrate, de prevederile legale incidente, incluzând art. 3041 C. proc. civ., reţine temeinicia criticilor formulate, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce impune admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii de faţă, în considerarea celor în continuare arătate.
Prin Decizia nr. 107 din 26 iulie 2007 M.E.F. – A.N.A.F. – D.G.S.C. a suspendat soluţionarea contestaţiei reclamantei-intimate referitoare la suma totală de 2.268.152 lei, reprezentând impozit pe profit şi taxa pe valoarea adăugată cu majorări de întârziere aferente, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea definitivă a motivului care a determinat suspendarea, în condiţiile legii.
În cuprinsul deciziei, s-a menţionat, în adevăr, că prin adresa din data de 3 aprilie 2006 înregistrată la D.G.F.P. Braşov I.G.P.R. – Direcţia generală de combatere a criminalităţii organizate s-a solicitat, în vederea soluţionării unui dosar penal pre-existent, efectuarea unui control fiscal la SC C.T. SRL şi la alţi agenţi economici, dată de la care, organul fiscal la rândul său, a trimis I.G.P.R. corespondenţe, incluzând raportul de inspecţie fiscală încheiat la data de 12 ianuarie 2007 precum şi Decizia de impune nr. 40 din 20 ianuarie 2007.
S-a reţinut în motivarea deciziei de suspendare că între obligaţiile bugetare stabilite prin Decizia de impunere nr. 40 din 12 ianuarie 2007, emisă în baza raportului de inspecţie fiscală încheiat la 12 ianuarie 2007, şi stabilirea potenţialului caracter infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei în procedura administrativă, interdependenţă ce face ca organul administrativ să nu se poată pronunţa înainte de finalizarea laturii penale, în cauză fiind pusă în discuţie chiar realitatea tranzacţiilor desfăşurate de reclamanta-intimată cu alţi agenţi economici.
Contrar celor stabilite de către instanţa de fond, Înalta Curte reţine că măsura suspendării dispusă în cadrul soluţionării administrative a contestaţiei formulate de reclamanta-intimată, de altfel amplu motivată, a fost luată cu respectarea şi corecta aplicare a prevederilor art. 184 din C. proCod Fiscal
Potrivit acestui text de lege menţionat şi în cuprinsul sentinţei atacate, organul de soluţionare poate suspenda prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
Finalitatea acestei norme legale, raţiunea ei sau mai bine spus scopul în care a fost edictată (ratio legis) este aceea de a clarifica şi de a elimina toate bănuielile, respectiv indiciile privind săvârşirea unei fapte penale, a cărei constatare ar avea o directă influenţă asupra soluţiei date în procedura administrativă, prealabil însă emiterii deciziei administrativ fiscale.
Ceea ce este hotărâtor aşadar este legătura dintre potenţialul caracter penal al faptei şi soluţia organului administrativ, legiuitorul înţelegând să acorde prioritate organului de cercetare penală.
Din această perspectivă, considerentul primei instanţe, referitor la faptul că art. 184 din C. proCod Fiscal nu este incident în cauză pentru simplul motiv că sesizarea organelor penale nu a fost făcută de către recurenta-pârâtă nu poate fi primit, pentru argumentul ce rezultă din cele sus-arătate, vizând interpretarea sistematică şi teleologică a textului de lege arătat.
Totodată Înalta Curte apreciază că din cuprinsul deciziei de suspendare atacate rezultă cu evidenţă elementele pe baza cărora, în mod justificat s-a apreciat legătura dintre potenţialul caracter penal al faptei şi constatările organului fiscal ce ar atrage plata la bugetul statului a obligaţiilor stabilite în sarcina reclamantei-intimate, prin Decizia de impunere contestată, fiind pusă în discuţie chiar caracterulreal şi efectiv al tranzacţiilor desfăşurate.
Aceste elemente, atestate de actele de control, vizează înregistrarea şi deducerea de către reclamantă a unor cheltuieli în baza unor facturi, care însă nu permit identificarea în concret a obiectelor livrate şi nici a preţurilor, în cazul altei societăţi cu care reclamanta-intimată a avut relaţii comerciale, nefiind găsite evidenţele fiscale ale respectivului agent comercial.
În fine, Înalta Curte reaminteşte că de altfel şi Curtea Constituţională s-a pronunţat, atunci când a fost investită cu excepţia de neconstituţionalitate a textului C. proCod Fiscal ce reglementează cazul de suspendare facultativă a procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă, similară cu procedura de suspendare cuprinsă în art. 244 pct. 2 C. proc. civ., în sensul că scopul evident al unei astfel de suspendări îl constituie tocmai verificarea existenţei sau a inexistenţei infracţiunii cu privire la care există anumite „indicii".
Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ., pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se va admite recursul şi se va modifica în tot sentinţa atacată în sensul respingerii cererii de chemare în judecată a reclamantei-intimate, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.G.F.P. a judeţului Braşov împotriva sentinţei civile nr. 97/ F din 3 iulie 2007 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în tot sentinţa atacată şi în fond respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC C.T. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4687/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 4705/2007. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
