ICCJ. Decizia nr. 4871/2007. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4871/200.
Dosar nr. 35332/3/200.
Şedinţa publică din 14 decembrie 2007
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti prin declinare de la Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, la data de 16 octombrie 2006, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamantul S.N.F.P., în numele şi pe seama membrilor de sindicat a chemat în judecată pe pârâţii C.N.S.A.S. şi Ministerul Finanţelor Publice solicitând în numele membrilor săi de sindicat, funcţionari publici în cadrul Consiliului, obligarea pârâţilor, în solidar, la plata despăgubirilor salariale reprezentând prima de concediu pe anii 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 în cuantum actualizat cu rata inflaţiei, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii s-a arătat că neacordarea drepturilor salariale constând în prima de vacanţă, este neîntemeiată întrucât suspendarea prin acte normative succesive a acordării acestei prime s-a făcut cu încălcarea art. 16, art. 41 şi art. 53 din Constituţia României, reprezentând o restrângere nejustificată şi discriminatorie a unui drept constituţional fundamental.
Ulterior, printr-o serie de ordonanţe şi legi respectiv art. 3 alin. (1) din OUG nr. 33/2001, art. 12 alin . (1) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 şi art. 5 alin. din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu.
Reclamanţii-membrii ai S.N.F.P. susţin că sunt îndreptăţiţi la primele de vacanţă din ultimii ani, conform art. 166 C. muncii, suspendările dispuse în legile bugetului din fiecare an încetându-şi aplicabilitatea, iar suspendarea este neconstituţională şi nelegală.
În fine, se mai arată că normele legale de suspendare, contravin prevederilor art. 16, art. 41 şi ale art. 53 din Constituţia României.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin întâmpinare, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru acordarea primelor pentru anii 2001-2002, excepţia prematurităţii cererii pentru anii 2001-2005, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 1518 din 15 iunie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a admis cererea formulată de reclamantul S.N.F.P., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei şi Finanţelor şi C.N.S.A.S. şi a obligat primul pârât la plata către reclamanţi, membrii ai S.N.F.P., a sumelor cuvenite cu titlu de primă de vacantă aferente anilor 2001-2005, actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice (în prezent Ministerul Economiei şi Finanţelor), o apreciază ca fiind neîntemeiată, având în vedere dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea 500/2002 care instituie în sarcina pârâtului obligaţia de a întocmi proiectul legii bugetului sau al legii de rectificare a bugetului, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune de acordare a primelor de vacanţă pentru anii 2001-2002, Curtea a constatat că, faţă de dispoziţiile art. 64 alin. (2) din Legea 24/2000 potrivit cărora „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare", data curgerii dreptului de prescripţie de 3 ani se raportează la data reintrării în vigoare a dispoziţiei legale care reglementează dreptul la prima de concediu, motiv pentru care va respinge excepţia ca neîntemeiată.
Excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată apare, faţă de conţinutul cererii de chemare în judecată prin care se invocă nelegalitatea suspendărilor succesive ale actelor normative, ca fiind o apărare de fond formulată de pârâtă, motiv pentru care Curtea a avut-o în vedere la aprecierea temeiniciei acţiunii.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii Ministerul Economiei şi Finanţelor şi C.N.S.A.S. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul Ministerul Economiei şi Finanţelor, în dezvoltarea motivelor de recurs, susţine că instanţa de fond, în considerentele sale, reţine că reclamanţii sunt angajaţi ai Ministerului Finanţelor Publice în calitate de funcţionari publici deşi în cererea de chemare în judecată se menţionează că reclamanţii sunt funcţionari publici în cadrul C.N.S.A.S. cât şi în cererea depusă de sindicat la termenul din data de 5 iunie 2007 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.
Instanţa face o greşită aplicare a prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 a finanţelor publice, conform cărora Ministerul Economiei şi Finanţelor are obligaţia de a întocmi proiectul legii bugetului sau al legii de rectificare a bugetului, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite.
Precizează de asemenea că Ministerului Economiei si Finanţelor (Ministerul Finanţelor Publice) îi revine obligaţia de a se încadra în cheltuielile stabilite de către legiuitor, plata primelor de concediu apare ca fiind nelegală şi imposibil de efectuat, întrucât, ca urmare a suspendării aplicării dispoziţiilor legale referitoare la acordarea acestora pentru perioada 2001-2005 nu au fost şi nu sunt prevăzute sumele necesare plăţii acestor prime.
Un alt aspect pentru care este criticată sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, se referă la întinderea obligaţiei; instanţa admite acţiunea faţă de C.N.S.A.S. si Ministerul Economiei si Finanţelor pentru ca ulterior să reţină în dispozitivul hotărârii că „obligă pârâtul la plata către reclamanţi, membrii ai S.N.F.P...." , fără să facă vorbire ulterior în sarcina căreia dintre părţi cade obligaţia de plată a primelor de concediu.
Recurentul C.N.S.A.S., în motivele de recurs, critică hotărârea instanţei de fond pentru că normele în discuţie nu au fost niciodată abrogate, expres sau implicit, de alte acte normative, cum, în mod greşit, a reţinut instanţa de fond. Pe cale de consecinţă, verificarea conformităţii acestor norme cu prevederile Constituţiei, revenea Curţii Constituţionale, ca urmare a ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate. Or, aşa cum se observă, o astfel de excepţie nu a fost invocată în cauză.
Cât priveşte art. 41 din Constituţie, este evident că acesta nu face nicio referire la plata primelor de vacanţă, ci la alte drepturi ale angajaţilor.
De asemenea, art. 16 din legea fundamentală nu poate fi incident în cauză întrucât nu face referire, în mod arbitrar şi discriminatoriu, la persoanele reprezentate de S.N.F.P., sau la o altă categorie restrânsă de persoane.
Cât priveşte aşa-zisa încălcare a principiului neretroactivităţii legii, stipulat de art. 15 din Constituţia României, este clar că suspendările succesive ale drepturilor în discuţie s-au aplicat, de fiecare dată, de la momentul intrării în vigoare a normei de suspendare şi până la o dată expres prevăzută de aceasta.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: I. Recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor este fondat şi va fi admis pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată".
De asemenea, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ, constituie „act administrativ, actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice".
Aşadar, din textele citate rezultă că pentru a avea calitate procesuală pasivă într-o acţiune în contencios administrativ, nu este suficient ca „pârâtul" să fie o autoritate publică, fiind necesar ca autoritatea publică respectivă să fie emitenta actului administrativ contestat sau, să nu fi soluţionat în termenul legal ori să fi refuzat nejustificat de a rezolva o cerere a reclamantului referitoare la un drept sau interes legitim.
Totodată între reclamanţi şi recurentul Ministerul Economiei şi Finanţelor neexistând raporturi de muncă, reclamanţii fiind funcţionari publici ai C.N.S.A.S. aşa cum au precizat în acţiune nu se justifică răspunderea administrativă a Ministerului Economiei şi Finanţelor faţă de aceştia.
II. Recursul C.N.S.A.S. este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Criticile aduse hotărârii instanţei de fond sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, şi nu fac decât să prezinte perioadele de timp şi actele normative prin care acest drept a fost suspendat.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstitutionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanţii au dreptul la o primă de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de C.N.S.A.S. va fi respins ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor va fi admis menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva sentinţei nr. 1518 din 5 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Respinge recursul declarat de C.N.S.A.S. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4850/2007. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4881/2007. Contencios → |
|---|
