ICCJ. Decizia nr. 584/2007. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 584/2007
Dosar nr. 5975/46/2005
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Piteşti, urmare a declinării competenţei de judecată de către Tribunalul Argeş, prin sentinţa nr. 99/ CA din 27 iunie 2005, reclamantul C.I., în contradictoriu cu pârâta A.N.V., a solicitat anularea Deciziei nr. 239 din 08 ianuarie 2001, prin care a fost eliberat din funcţia de şef birou vamal, a Deciziei nr. 1186 din 22 iulie 2003, prin care D.G.V. a revenit la titulatura anterioară, a B.V., a Deciziei nr. 1213 din 29 iulie 2003, prin care a fost suspendat din funcţia publică, precum şi a adresei din 01 februarie 2005, prin care i-a fost comunicat numărul deciziilor anterioare. De asemenea, reclamantul a solicitat reîncadrarea sa în funcţia de şef al B.V.P., deţinută anterior, precum şi plata tuturor drepturilor salariale, calculate din momentul schimbării sale din funcţie şi până la momentul reintegrării efective.
În susţinerea acţiunii, reclamantul a arătat că, în urma unui concurs, a fost promovat în funcţia de şef al B.V.P., în anul 1999, până în luna februarie a anului 2001, când a fost numită o altă persoană în această funcţie, fără a i se face vreo comunicare în acest sens.
Prin Decizia nr. 1213 din 29 iulie 2003, întrucât împotriva sa a fost declanşată cercetarea penală, a fost suspendat din funcţia de execuţie, fără drepturi salariale.
Susţine reclamantul că a fost îndepărtat din funcţia de conducere printr-o modificare a structurii organizatorice a instituţiei iar, când s-a reînfiinţat B.V., a fost trimis în judecată şi suspendat din funcţie, pentru a nu fi reinvestit în funcţia avută anterior, situaţie care s-a menţinut şi ulterior achitării sale, dispuse prin hotărâre penală.
D.R.V.C., în reprezentarea pârâtei A.N.V., a invocat excepţia de tardivitate a acţiunii formulate de reclamant, motivând că aceasta a fost introdusă cu depăşirea termenelor de 6 luni şi, respectiv, de un an, de decădere, fată de data emiterii actului contestat.
A mai arătat pârâta că cererea privind anularea Deciziei nr. 186 din 22 iulie 2003, prin care s-a revenit la vechea titulatură a B.V., este lipsită de interes iar Decizia de înlăturare a reclamantului din funcţia de execuţie este legală, deoarece împotriva acestuia s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, soluţia pronunţată neavând caracter irevocabil, până în prezent.
Prin sentinţa civilă nr. 99/ FC din 23 octombrie 2006, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamant, a dispus anularea Deciziei nr. 1213 din 29 iulie 2003 emisă de D.G.V.B. şi a obligat-o pe pârâtă să emită o nouă decizie, prin care să-l reintegreze pe reclamant în funcţia de inspector vamal superior şi să-i plătească drepturile salariale cuvenite, începând cu data emiterii acesteia şi până la reîncadrarea efectivă.
Prin aceeaşi sentinţă, Instanţa de Fond a respins, ca tardiv formulate, capetele de cerere privind anularea Deciziilor nr. 239 din 08 februarie 2001 şi nr. 1186 din 22 iulie 2003, emise de pârâta D.G.V.B., şi ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea adresei din 01 februarie 2005 emisă de aceeaşi pârâtă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Instanţa de Fond a reţinut, cu privire la capetele de cerere privind anularea Deciziilor nr. 239 din 08 februarie 2001 şi nr. 1186 din 22 iulie 2003, emise de pârâtă, că aceste acte nu au fost contestate în termenul de un an de la data emiterii lor, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi alin. (5) din Legea nr. 554/2004, termen care, fiind de decădere, atrage lipsa de relevanţă a datei la care actele respective i-au fost comunicate reclamantului, precum şi a faptului că acestea nu i-au fost comunicate.
Referitor la solicitarea reclamantului, de anulare a adresei din 01 februarie 2005, Instanţa a reţinut că aceasta reprezintă o simplă informare, neconstituind un act administrativ, în sensul dispoziţiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu dă naştere, nu modifică sau stinge un raport juridic.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la anularea Deciziei nr. 1213 din 29 iulie 2003, prin care reclamantul a fost suspendat din funcţia publică, ca efect al acţiunii penale pornite împotriva sa, Instanţa de judecată a reţinut că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 74 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în temeiul cărora, constatându-se că prin Decizia penală nr. 1662 din 29 decembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, menţinută şi de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus achitarea reclamantului, se impune încetarea măsurii suspendării şi reintegrarea în funcţia publică deţinută anterior, cu achitarea drepturilor salariale aferente perioadei de suspendare.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Instanţa de Fond, a declarat recurs reclamantul, considerând-o netemeinică şi nelegală, exclusiv cu privire la soluţia privind respingerea ca tardiv formulat, a capătului de cerere referitor la anularea Deciziei nr. 239 din 08 ianuarie 2001.
În motivarea recursului, se invocă prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 304 C. proc. civ., arătându-se, în esenţă, că Instanţa de Fond în mod greşit a respins, ca tardiv formulat, capătul de cerere privind anularea Deciziei nr. 239 din 08 februarie 2001, prin care recurentul a fost eliberat din funcţia de şef al B.V.P. Cu privire la acest aspect, susţine recurentul, în cauză nu este aplicabil termenul de un an, prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, despre care Instanţa de Fond a reţinut, în mod greşit, că este de decădere, ci termenul de 6 luni, prevăzut de alin. (1) al aceluiaşi articol, care este unul de prescripţie şi care a fost întrerupt de existenţa cauzei penale instrumentate faţă de reclamant. Mai mult, susţine recurentul, întrucât Decizia contestată a fost emisă sub imperiul Legii nr. 29/1990, în cauză sunt aplicabile prevederile acestui act normativ, potrivit cărora termenul de un an, în care poate fi introdusă acţiunea în contencios administrativ, curge de la data comunicării actului a cărui anulare se solicită; or Decizia contestată în speţă nu a fost comunicată niciodată recurentului - reclamant.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi alin. (5) din Legea contenciosului administrativ, nr. 554/2004, în vigoare la data formulării de către reclamant a contestaţiei, acţiunea în contencios administrativ nu poate fi introdusă mai târziu de un an de la data emiterii actului a cărui anulare se cere, acest termen fiind de decădere.
Cum Decizia în discuţie a fost emisă la data de 8 ianuarie 2001 iar contestaţia reclamantului a fost înregistrată la data de 3 mai 2005, la peste 4 ani de la data emiterii actului administrativ a cărui anulare se solicită, în mod corect a reţinut Instanţa de Fond tardivitatea introducerii acţiunii şi a dispus respingerea acesteia ca atare.
Este adevărat că termenul de 6 luni, prevăzut de alin. (1) al art. 11 din Legea nr. 554/2004, pentru introducerea acţiunii, este unul de prescripţie, însă eventualele cauze de suspendare sau întrerupere a acestuia nu pot depăşi termenul de un an de la data emiterii actului administrativ considerat nelegal, acest din urmă termen fiind menit să asigure securitatea şi stabilitatea raporturilor juridice.
Nu este întemeiată nici susţinerea recurentului, referitoare la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 29/1990, care prevedeau că termenul de un an, în care poate fi introdusă acţiunea în contencios administrativ, curge de la data comunicării actului administrativ, întrucât, la data introducerii contestaţiei, era în vigoare Legea nr. 554/2004 care, prin art. 31 alin. (2) abrogă în mod expres vechea lege a contenciosului administrativ. Or, potrivit unui principiu de drept, dispoziţiile legale procedurale sunt de imediată aplicare; de asemenea, dispoziţiile unei legi nu mai pot fi aplicate ulterior abrogării acestora, întrucât s-ar aduce atingere unui alt principiu de drept, cel activităţii legii civile.
Pentru considerentele arătate, soluţia Instanţei de Fond fiind temeinică şi legală, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată.
În ceea ce priveşte solicitarea recurentului de a-i fi acordate despăgubirile materiale şi morale, în cuantumul precizat în cererea de recurs, precum şi actualizarea acestora, Curtea reţine că aceasta nu poate fi analizată în recurs, nefiind făcută în condiţiile prevăzute de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.I. împotriva sentinţei nr. 99/ FC din 23 octombrie 2006 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 574/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 807/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
