ICCJ. Decizia nr. 620/2007. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 620/2007
Dosar nr. 38089/2/2005
Şedinţa publică din 1 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, reclamanta F.A. a chemat în judecată pe pârâta A.N.A.F. solicitând:
- obligarea acesteia la emiterea unui act administrativ prin care să dispună transferul sau mutarea reclamantei în altă direcţie din cadrul M.F.P. sau A.N.A.F., corespunzător pregătirii ale profesionale şi cu respectarea recomandărilor din adeverinţele medicale;
- obligarea la plata unor despăgubiri materiale în cuantum de 150.000.000 lei (ROL), reprezentând contravaloarea salariilor şi stimulentelor care i se cuveneau începând cu data de 1 februarie 2005 de când nu s-a putut duce la vechiul loc de muncă din vina pârâtei, cu posibilitatea de a putea actualiza cuantumul acestor despăgubiri până la data soluţionării definitive şi irevocabile a cauzei precum şi contravaloarea cheltuielilor determinate de îngrijirea stării de sănătate, al căror cuantum urmează să-l precizeze:
- obligarea pârâtei la plata sumei de 300.000.000 lei (ROL), reprezentând despăgubiri morale pentru pagubele morale pe care i le-a provocat;
- obligarea la plata contravalorii cheltuielilor care vor fi ocazionate de prezentul proces.
În motivare, reclamanta a arătat că s-a încadrat în muncă la M.F.P. la data de 16 octombrie 1991 şi are funcţia de expert clasa I, gradul profesional principal, treapta I în cadrul A.N.A.F., direcţia generală de gestiune a impozitelor şi contribuţiilor, funcţie pe care o deţine orice absolvent în numai 3 ani de la angajare. Susţine că a fost permanent tratată de conducerea direcţiei în mod discriminatoriu faţă de ceilalţi salariaţi întrucât la vârsta de 17 ani a avut neşansa de a avea adenom hipofizar, boală tratată la I.C.I.P. şi vindecată. În plus, problemele endocrine pe care le are au fost transformate de conducerea direcţiei şi de către unii colegi în probleme de natură psihică, distrugându-i imaginea publică în minister. Prin nivelul scăzut al salariului şi în lipsa stimulentelor care se acordau celorlalţi funcţionari, reclamanta a fost privată de un trai decent, arătând şi că lipsa medicamentelor necesare tratării afecţiunii endocrine a condamnat-o la o moarte lentă. Mai susţine că nu i s-au asigurat niciodată condiţii de muncă normale că a fost ţinută în frig şi în încăperi cu aer condiţionat, că a fost provocată permanent la stări conflictuale, încălcându-se art. 36 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 şi art. 1 alin. (1) din Constituţia României.
În cursul anului 2004, mai arată reclamanta, a adresat numeroase memorii la conducerea direcţiei, a ministerului, precum şi la A.N.A.F., cerând schimbarea urgentă a locului de muncă în altă direcţie a M.F.P. sau din cadrul A.N.A.F., fără a primi nici un răspuns. La fel, fără răspuns, au rămas şi cererile pentru asigurarea unui loc provizoriu de muncă şi motivarea absenţelor pe care susţine că este obligată să le facă, independent de voinţa sa, fiindu-i frică să revină la vechiul loc de muncă.
Prin sentinţa civilă nr. 854 din 11 aprilie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanta a solicitat mutarea definitivă din cadrul D.G.M.F.P. din motive medicale, neprezentând însă nici o dovadă credibilă în sprijinul susţinerilor sale.
S-a mai reţinut că reclamanta a mai beneficiat de schimbarea locului de muncă.
În ceea ce priveşte invocarea art. 78 alin. (5) din Legea nr. 788/1999, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada existenţei aprobării cererii de transfer de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice la care se solicită transferul.
Pe de altă parte, instanţa consideră că datorită gravităţii faptelor pe care le invocă reclamanta, aceasta putea să sesizeze organele penale.
În fine, capătul doi şi trei al acţiunii, instanţa le-a considerat nefondate deoarece reclamanta a lipsit nejustificat de la locul de muncă, iar îndeplinirea condiţiei „faptei ilicite" pentru atragerea răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999 C. civ., nu s-a demonstrat.
Împotriva acestei hotărâri, în temeiul art. 3041 C. proc. civ. a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recursul, fiind structurat pe motive distincte, critică hotărârea instanţei de fond sub următoarele aspecte:
1) Instanţa în mod greşit a reţinut că reclamanta nu s-a prezentat la locul de muncă timp de 2 luni, fără a prezenta o justificare medicală;
2) Instanţa, deşi a constatat gravitatea faptelor invocate, se mulţumeşte doar să observe că reclamanta putea sesiza organele de cercetare penală competente;
3) Instanţa nu a considerat verosimile argumentele reclamantei, însă a ignorat faptul că toate cererile nu au primit nici un răspuns din partea pârâtei;
4) Instanţa a reţinut că nu poate conferi gir de legalitate atitudinii adoptate de reclamantă de a nu se mai prezenta la locul de muncă până la aprobarea cererii sale de transfer sau de mutare;
5) Instanţa în mod eronat a apreciat că reclamanta nu a combătut pertinent răspunsul dat de pârâtă la solicitarea de a fi mutată definitiv din cadrul direcţiei generale;
6) Instanţa a reţinut în mod greşit că temeiul luării măsurii definitive solicitată îl reprezintă motivele de sănătate;
7) Instanţa în mod greşit a apreciat că actele depuse de reclamantă nu ar fi de actualitate;
8) Instanţa în mod greşit reţine că nu s-au administrat dovezi din care să rezulte că la locul actual de muncă sănătatea reclamantei ar avea de suferit din acest punct de vedere;
9) Instanţa a reţinut tot în mod greşit motivul real pentru care se solicită mutarea îl reprezintă neînţelegerile cu colegii.
10) Instanţa în mod eronat reţine că reclamanta a mai beneficiat de schimbarea locului de muncă;
11) Instanţa greşit reţine că reclamanta nu a făcut dovada existenţei aprobării cererii de transfer de către conducătorul autorităţii sau instituţiei;
12) Instanţa în mod nejustificat a respins cererea de acordare a drepturilor salariale, pe considerentul că reclamanta a lipsit nemotivat e la locul de muncă;
13) Instanţa netemeinic a respins cererea privind acordarea daunelor morale pe considerentul că nu s-a demonstrat îndeplinirea condiţiei „faptei ilicite".
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Motivele de recurs invocate în cauză nu se încadrează în nici unul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 şi 3041 C. proc. civ., potrivit cărora se poate modifica sau casa o hotărâre judecătorească.
Ele nu fac altceva decât să critice modul în care instanţa de fond şi-a expus considerentele hotărârii sau, să le prezinte trunchiat.
În atare situaţiune, nici o susţinere nu poate fi primită, criticile aduse hotărârii atacate fiind vădit nefondate şi neîntemeiate.
Instanţa de fond a avut în vedere la pronunţarea deciziei actele medicale depuse de recurentă, acestea fiind enumerate distinct în hotărârea atacată.
În mod corect instanţa de fond a reţinut pe de o parte că recurenta nu a prezentat nici o dovadă credibilă în sprijinul susţinerilor sale iar pe de o altă parte, că nimic nu o împiedica să se adreseze organelor de cercetare penală competente, dată fiind gravitatea faptelor invocate.
În ceea ce priveşte atitudinea recurentei de a nu se prezenta la locul de muncă, în mod temeinic instanţa de fond nu a considerat verosimile argumentele aduse şi nu a putut conferi gir de legalitate atitudini adoptate de recurentă.
Hotărârea instanţei de fond se află la adăpostul criticii şi în ceea ce priveşte aplicarea şi interpretarea prevederilor art. 36 alin. (1) şi (2), art. 78 alin. (5) şi art. 79 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Potrivit art. 36 alin. (1) autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să asigure funcţionarilor publici condiţii normale de muncă şi igienă, de natură să le ocrotească sănătatea şi integritatea fizică şi psihică, iar potrivit alin. (2) în mod excepţional, pentru motive de sănătate li se poate aproba funcţionarilor publici schimbarea compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea dacă aceştia sunt apţi profesional să îndeplinească noile atribuţii ce le revin.
Ori, în cauză, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond pârâta i-a răspuns recurentei în sensul că nu este aptă profesional să-şi desfăşoare activitatea în această direcţie, unde este necesar un grad înalt de specializare a personalului în relaţii economice internaţionale, de management, comunicare şi relaţii publice, nu are cunoştinţe aprofundate de fiscalitate internaţională comparată şi nu cunoaşte limbi străine pe domeniul de legislaţie fiscală europeană.
În fine, în ceea ce priveşte invocarea art. 78 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, text care reglementează transferul la cerere, se constată că reclamanta nu a făcut dovada existenţei aprobării cererii de transfer de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice la care se solicită transferul.
Instanţa de fond a făcut o apreciere judicioasă a probelor dosarului, reţinând că cererea recurentei, privind obligarea pârâtei la contravaloarea salariilor şi stimulentelor ce i se cuveneau, este nefondată deoarece recurenta a lipsit nejustificat de la locul de muncă.
Tot în mod temeinic a fost respinsă şi cererea de acordare a daunelor morale, instanţa constatând că nu s-a demonstrat îndeplinirea condiţiei „faptei ilicite" pentru atragerea răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de F.A. împotriva sentinţei civile nr. 854 din 11 aprilie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 62/2007. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 622/2007. Contencios → |
|---|
