ICCJ. Decizia nr. 691/2007. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 691/2007
Dosar nr. 38531/2/2005
Şedinţa publică din 6 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1513 din 21 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. 38351/2/2005 (nr. 4731/2005), a fost admisă acţiunea reclamantului, cetăţean iranian, rezident în România, M.N., în contradictoriu cu Autoritatea pentru Străini.
Au fost anulate actele nr. 610143/VG/SIV din 15 septembrie 2004 şi nr. 664214 din 15 octombrie 2004, emise de pârâtă.
A fost obligată pârâta să emită o decizie de aprobare a stabilirii domiciliului în România pentru reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamantul a solicitat pârâtei, aprobarea stabilirii domiciliului în România, în temeiul dispoziţiilor art. 71 alin. (1) lit. a) pct. II din OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor, dar i-a fost refuzată cererea (prin adresa nr. 610143/2004); că motivul refuzului a fost neîndeplinirea de către solicitant a condiţiei de şedere temporară legală în România de minimum 6 ani, fiind sancţionat contravenţional pentru întârzierea la prelungirea dreptului la şedere, în perioada 1995 - 2003.
Instanţa a considerat că refuzul autorităţii este neîntemeiat şi nelegal, întrucât, deşi textul legal prevede condiţia şederii temporare legale şi continue de cel puţin 6 ani, perioadele luate în calcul de pârâtă, pentru reclamant, depăşesc intervalul legal stabilit, în speţă -19 mai 1998 - 19 mai 2004.
A constatat instanţa, pe baza paşaportului reclamantului, că acesta a avut o şedere legală şi continuă de cel puţin 6 ani anterior depunerii cererii şi că întârzierea de o zi şi, respectiv, două zile în solicitarea vizei de prelungire a şederii nu este un motiv de respingere a cererii de stabilire a domiciliului, interpretarea autorităţii în acest sens fiind eronată.
A apreciat instanţa că sancţionarea contravenţională pentru întârzierea în solicitarea prelungirii dreptului de şedere nu schimbă caracterul legal al dreptului reclamantului, câtă vreme autoritatea nu a emis o dispoziţie de părăsire a teritoriului României, conform art. 79 alin. (2) şi art. 80 din OUG nr. 194/2002, singura care ar fi făcut ca şederea reclamantului să devină ilegală.
Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen, recursul de faţă, pârâta, cererea fiind legal timbrată.
În motivarea sa, recurenta arată că sentinţa a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, întrucât reclamantul nu a avut o şedere temporară legală de cel puţin 6 ani, existând numeroase întârzieri la prelungirea dreptului de şedere în perioadele: 9 - 17 ianuarie 1995; 17 iulie - 1 august 1995; 1 februarie - 24 februarie 2005; 5 - 7 ianuarie 2003 şi 7 - 10 aprilie 2003.
Consideră recurenta că aceste discontinuităţi dintre perioadele pentru care s-a acordat succesiv dreptul de şedere temporară, fac ca şederea reclamantului pe teritoriul României să-şi fi pierdut caracterul legal, astfel încât refuzul ei de acordare a dreptului de stabilire a domiciliului a fost întemeiat şi legal.
Invocă recurenta dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (4), ale art. 11 alin. (1) şi ale art. 51 din OUG nr. 194/2002, pentru a arăta obligaţiile străinului aflat pe teritoriul României, de a solicita prelungirea dreptului de şedere temporară în termenele legale, subliniind că reclamantul a încălcat aceste dispoziţii, astfel încât de la 3 august 1994, când a obţinut prima oară dreptul de şedere temporară, nu a existat nici o perioadă de cel puţin 6 ani în care el să fi avut o şedere legală continuă.
Consideră recurenta, că reclamantul a pierdut continuitatea dreptului de şedere legal, astfel încât efectul acestor întreruperi nu poate fi anulat prin sancţiunea administrativă contravenţională, indiferent de durata întârzierii, iar legea nu distinge.
Arată recurenta că legea aplicabilă la momentul formulării cererii reclamantului presupune o şedere legală şi continuă de cel puţin 6 ani anterior depunerii cererii, fără a face distincţie între o întrerupere mai mare sau mai mică, neprevăzând o anumită durată a discontinuităţilor între perioadele pentru care s-a acordat succesiv dreptul de şedere.
Recursul nu se fondează.
La data formulării cererii de acordare a dreptului de stabilire a domiciliului, 19 mai 2004, era aplicabilă OUG nr. 194/2002, în forma sa republicată la 8 martie 2004 (M. Of. nr. 201/8.03.2004), iar dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. a) pct. II prevedeau că străinii îşi pot stabili domiciliul în România, dacă îndeplinesc cumulativ mai multe condiţii, printre care şi „o şedere temporară legală şi continuă de cel puţin 6 ani", în cazul celorlalte categorii de străini decât cei căsătoriţi cu cetăţeni români.
Problema juridică în speţă este cea a definirii condiţiei de „continuitate".
Autoritatea a considerat că există continuitate numai în situaţia în care străinul, intrat legal pe teritoriul României şi obţinând o primă aprobare a dreptului de şedere temporară legală, şi-a prelungit ulterior acest drept, prin cereri formulate în termen legal, fără nici o întârziere în depunerea lor, astfel încât perioadele succesive de prelungire să formeze un lanţ neîntrerupt de 6 ani.
Interpretarea restrictivă a autorităţii nu este întemeiată, întrucât discontinuitatea presupune ca străinul să fi pierdut dreptul de şedere temporară legală, la un moment dat, ca urmare a emiterii unei dispoziţii de părăsire a teritoriului, sub incidenţa art. 79 alin. (2) şi art. 80 din OUG nr. 194/2002.
Numai în acest caz se va putea constata existenţa unei discontinuităţi legale în înţelesul pierderii dreptului legal de şedere. Câtă vreme însă, după depunerea cu întârziere a unei cereri de prelungire a şederii temporare şi chiar după aplicarea unei sancţiuni contravenţionale, autoritatea îi acordă în continuare străinului dreptul de şedere temporară, acest act acoperă în mod legal discontinuitatea de fapt şi confirmă ca legală şederea anterioară, inclusiv intervalul de timp al întârzierii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor împotriva sentinţei civile nr. 1513 din 21 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6/2007. Contencios. Refuz soluţionare cerere.... | ICCJ. Decizia nr. 694/2007. Contencios. Contract administrativ.... → |
|---|
