ICCJ. Decizia nr. 1039/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1039/2008
Dosar nr. 1283/33/2007
Şedinţa publică de la 13 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj, reclamantul B.T. a solicitat în contradictoriu cu Casa Judeţeană de Pensii Cluj anularea hotărârii din 9 iulie 2007 emisă de pârâtă, obligarea acesteia să-i recunoască şi să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 pentru perioada 1 mai 1941–6 martie 1945.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că împreună cu mama sa, în perioada octombrie 1940-1944, a fost nevoit să se refugieze din localitatea S., în localităţile B.C., C.M., T., datorită persecuţiilor etnice la care a fost supus odată cu cedarea Ardealului de Nord, reîntorcându-se în luna octombrie 1940, în localitatea S.
În susţinerea acţiunii, reclamantul a depus în copie, mai multe înscrisuri, printre care acte de stare civilă şi declaraţiile autentificate ale unor martori.
Pentru elucidarea situaţiei de fapt a fost audiat martorul V.N.
Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 469 din 5 octombrie 2007 Curtea de Apel Cluj a admis acţiunea formulată de reclamant, a anulat hotărârea din 9 iulie 2007, a constatat că reclamantul este beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 şi i-a acordat aceste drepturi pentru perioada 1 mai 1941–6 martie 1945, începând cu data de 1 martie 2007.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamantul, împreună cu mama sa, a fost obligat să-şi părăsească domiciliul în anul 1940 şi să se refugieze în localitatea B.C., C.M., T., datorită persecuţiilor etnice la care a fost supus, urmare a cedării Ardealului de Nord, Ungariei.
Curtea de Apel Cluj, a avut în vedere declaraţia dată de martorul V.N. care a susţinut-o şi cu hotărârea nr. 16844/2005 prin care i-a fost recunoscută calitatea de persoană beneficiară a Legii nr. 189/2000.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de recurs, recurenta arată că martorul V.N. s-a refugiat din P., judeţul Bihor, prin Sibiu şi Braşov, astfel încât nici un moment nu s-a aflat în S. pentru a observa dacă într-adevăr de acolo s-a produs refugiul şi din ce motive.
Această situaţie a devenit progresiv critică, fiind întocmite sute de dosare cu martori ce declară date contradictorii. În prezent există numărul record pe ţară, de peste 22.000 de cereri depuse în baza Legii nr. 189/2000 - număr aflat în continuă creştere.
Cum aceşti martori au dat pană în prezent declaraţii în favoarea mai multor petenţi, cu situaţii individuale diferite, am manifestat serioase rezerve. Cum o persoană nu poate fi în două locuri deodată şi nu putea o dată refugiată să revină pentru a asista la încă un refugiu de fiecare dată când acesta s-a produs, credem că este evident că pretenţiile sale nu pot fi acceptate.
Recurenta mai susţine că martorii s-au refugiat în alte perioade şi alte localităţi decât cei pentru care susţin fapte ca martori oculari: astfel C.L. s-a aflat în Sibiu în intervalul martie 1942-august 1945, iar T.I. din octombrie 1940 până în martie 1945, fiind plecat din C.
De altfel, se pare că martorii au asistat personal în acelaşi interval de timp la sute de refugieri din următoarele localităţi: I.C., C., A., C.M., A., C.M., L.S., S., J.M., C., J.S., S., M.C., S.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuţii etnice, aflându-se în una dintre situaţiile expres prevăzute de lege.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din Ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Simpla mutare a reclamantului dintr-o localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuţii etnice.
Reclamantul a încercat să-şi dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale.
Or, simplele declaraţii ale martorilor din care rezultă că aceştia nu cunosc prea bine situaţia reclamantului, neputând să definească unde anume, când şi din ce cauză familia acestuia a fost refugiată, nu pot fi luate în considerare.
Mai mult, din adresa din 2 noiembrie 2006 emisă de Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Cluj, rezultă că nu figurează în evidenţele deţinute de această instituţie.
De altfel, recurenta a dovedit şi este de necontestat faptul că martorul audiat în cauză nu putea fi în două locuri deodată şi totodată fiind refugiat, nu putea să revină pentru a asista la încă un aşa zis refugiu.
Aşadar, înscrisurile şi declaraţiile martorilor pe care instanţa de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă cerinţele prevăzute de lege şi nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.
În raport de obiectul acţiunii, Înalta Curte constată că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Astfel, pentru a se ajunge la o soluţie temeinică şi legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori, potrivit textului de lege sus citat, să pună întrebări părţilor sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc.
De asemenea, instanţa este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, dând părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor.
Nu în ultimul rând, instanţa poate să invoce din oficiu încălcarea normelor imperative pentru a se respecta contradictorialitatea şi dreptul la apărare.
Neprocedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, care urmează a fi casată.
Cum intimatul-reclamant nu a făcut dovada în nici un fel că ar fi fost refugiat şi că acest lucru ar fi fost consecinţa unor persecuţii din motive etnice, în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., recursul va fi admis, sentinţa atacată va fi casată cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Cluj, împotriva sentinţei civile nr. 469 din 5 octombrie 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi respinge acţiunea reclamantului B.T., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1038/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1045/2008. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
