ICCJ. Decizia nr. 1087/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1087/2008
Dosar nr. 2996/2/200.
Şedinţa publică din 18 martie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta N.C. a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice, Şcoala Naţională de Grefieri, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel Craiova şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, solicitând instanţei ca în contradictoriu cu pârâţii să dispună obligarea acestora la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001-2006, actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este funcţionar public în cadrul Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură de la data de 1 septembrie 2006.În perioada 1 ianuarie 2005– 2 mai 2005 a fost auditor intern la Curtea de Apel Craiova, de la 2 mai 2005- 1 februarie 2006 a fost director executiv la Şcoala Naţională e Grefieri; de la 1 februarie 2006-1 septembrie 2006 a fost auditor intern la Consiliul Superior al Magistraturii şi la Ministerul Finanţelor Publice , în perioada 1 ianuarie 2001-31 ianuarie 2001.
A mai arătat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 care reglementează statutul funcţionarilor publici are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu dar că ulterior, printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol.
Cum la această dată suspendările dispuse prin legile bugetului din fiecare an şi-au încetat aplicabilitatea, reclamanta apreciază că este îndreptăţită la primele de vacanţă din ultimii ani conform art. 166 din Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003 respectiv Codul muncii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1963 din 18 iulie 2007 a admis acţiunea reclamantei astfel cum a fost completată, dispunând obligarea pârâţilor să-i plătească acesteia sumele cuvenite cu titlu de primă de concediu pe perioada 2001-2006 inclusiv, corespunzător perioadei în care reclamanta a fost funcţionar public, având raporturi juridice de serviciu cu pârâtele, primă actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că, reclamanta a făcut dovada calităţii de funcţionar public, aceasta desfăşurându-şi activitatea în cadrul instituţiilor pârâte de la momente diferite, în cursul anilor 2001-2006.
A mai reţinut şi să dreptul la prima de concediu este acordat prin legea care a intrat în vigoare la data de 8 ianuarie 2000 şi care nu a fost abrogată până în prezent şi, că instanţa nu poate analiza legalitatea unei măsuri dispuse prin lege, ci doar concordanţa acesteia cu legea.
Împotriva acestei sentinţe considerată netemeinică şi nelegală au declarat recurs, fiecare separat, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură.
Recurentul Consiliul Superior al Magistraturii prin recursul declarat a susţinut că în cazul reclamantei, pentru perioada menţionată îşi găsesc aplicabilitate dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2006 nr. 380/2005 astfel că, ţinând cont de faptul că suspendarea unei dispoziţii legale nu poate avea ca efect decât neaplicarea ei pe perioada cât durează suspendarea, prevederile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 nu pot fi aplicate pentru anul 2006.
La rândul său, recurentul Ministerul Economiei şi Finanţelor prin recursul declarat a susţinut în esenţă, că soluţia instanţei de fond este criticabilă prin aceea că nu a dat eficienţă deciziilor nr. 414/2005, nr. 37/2005, nr. 148/2005, nr. 278/2005 şi nr. 398/2005 pronunţate de Curtea Constituţională, care au statuat că drepturile suplimentare, cum sunt primele, sporurile sau adaosurile prevăzute în actele normative, nu constituie drepturi fundamentale consacrate de constituţie care nu ar mai putea fi modificate sau chiar anulate de către legiuitor.
În fine, printr-un ultim motiv de recurs recurentul a mai susţinut şi faptul că prin lege îi revine obligaţia de a se încadra în cheltuielile stabilite de legiuitor astfel că, plata primelor de concediu apare ca fiind nelegală şi imposibil de efectuat, întrucât ca urmare a suspendării acestor dispoziţii legale pentru perioada 2001-2005 nu au fost şi nu sunt prevăzute sumele necesare plăţii acestor prime.
În recursul său Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei, deoarece acest fapt înseamnă încălcarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din OUG nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 744/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005, acte normative care au suspendat dreptul pretins de aceasta.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenţi, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 la plecarea în concediu, „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui,atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că reclamanta are dreptul la primă de vacanţă, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.
Prin urmare, este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
În acest sens s-au pronunţat şiSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. XII din 5 februarie 2007, în considerentele căreia se reţine că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacţii, renunţări sau limitări ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu în conformitate cu dispoziţiile art. 28 C. muncii.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi, în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la primă de concediu, pentru perioada menţionată în acţiune.
În consecinţă, pentru aceleaşi considerente şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de recurenţii Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură vor fi respinse ca nefondate, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Consiliul Superior al Magistraturii de Ministerul Economiei şi Finanţelor şi de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură împotriva sentinţei civile nr. 1963 din 18 iulie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1084/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1088/2008. Contencios → |
|---|
