ICCJ. Decizia nr. 1088/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1088/2008
Dosar nr. 3678/2/200.
Şedinţa publică din 18 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii M.L.T., ş.a., au chemat în judecată Ministerul Sănătăţii Publice, solicitând instanţei ca în contradictoriu cu pârâtul să dispună obligarea acestuia la plata drepturilor băneşti reprezentând prima de concediu corespunzătoare perioadei 2001-2006 pentru reclamanţii P.L., I.V. şi H.B., pentru anii 2003-2006 pentru reclamanta I.L.F. şi pentru anii 2005-2006 pentru reclamantul M.L.T., actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au calitatea de funcţionari publici şi că au dreptul la prima de concediu conform art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, prevederi suspendate în mod nelegal printr-o serie de acte normative, până în anul 2007, când legislativul nu a mai emis nici un act normativ prin care să dispună suspendarea acestui drept.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2149 din 17 septembrie 2007 a respins excepţia lipsei de obiect şi a prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune şi a admis acţiunea formulată de reclamanţi, obligând pârâtul la plata primelor de concediu, actualizate cu indicele de inflaţie de la data scadenţei până la data plăţii efective.
Totodată, a respins excepţiile invocate de chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor precum şi cererea de chemare în garanţie a acestuia.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că, reclamanţii, în calitate de funcţionari publici beneficiază de prima de concediu, neputând fi contestată existenţa acestui drept pe perioada în care aplicarea prevederilor a fost suspendată, întrucât ar fi încălcate dispoziţiile art. 53 din Constituţie privind cazurile în care se poate restrânge exerciţiul unui drept precum şi principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie instanţa a reţinut că această cerere este neîntemeiată atâta timp cât art. 60 C. proc. civ. nu condiţionează admisibilitatea cererii de chemare în garanţie, de fundamentarea ei pe aceiaşi obligaţie pe care se întemeiază acţiunea.
Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive instanţa a dispus respingerea ei, reţinând că motivele invocate în susţinerea acesteia vizează fondul cererii, Ministerul Economiei şi Finanţelor susţinând de fapt că pârâtul nu se poate îndrepta împotriva sa cu o asemenea cerere, în cazul în care ar cădea în pretenţii.
În fine, referitor la cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice instanţa de fond a reţinut că aceasta este neîntemeiată, întrucât printre atribuţiile acestui minister nu se numără şi aceea de a aloca şi vira fonduri din bugetul de stat.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs Ministerul Sănătăţii Publice.
Recurentul a susţinut că referitor la excepţia prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune, reclamanţii ar fi trebuit ca începând cu acest an să se adreseze instanţei, solicitând recunoaşterea dreptului pretins, având în vedere faptul că dreptul la acţiune se prescrie în termen de 3 ani de la data când acestea erau datorate.
În ceea ce priveşte respingerea excepţiei lipsei de obiect a cererii, recurentul a susţinut că dreptul reclamanţilor se naşte la data expirării termenului de suspendare, dată de la care există şi dreptul la acţiune.
Referitor la fondul cauzei, recurentul a susţinut că întrucât acordarea primei de vacanţă este un drept salarial suplimentar ci nu unul constituţional funcţional, art. 53 din Constituţie nu poate fi incident în cauza de faţă.
Examinând cauza în raport cu criticile aduse sentinţei, cu apărările formulate şi probele administrate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Astfel, Curtea reţine că situaţia de fapt a fost corect stabilită de către instanţa de fond, reclamanţii având calitatea de funcţionari publici şi potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 au dreptul la data plecării în concediu la o primă de vacanţă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Este adevărat că prin legile bugetului de stat aceste prime au fost suspendate pentru anii 2001-2006, dar această măsură are ca efect doar amânarea aplicării dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 şi nu pierderea dreptului.
Prin urmare, faptul că s-a dispus suspendarea aplicării dispoziţiilor care reglementează dreptul funcţionarilor publici la prima de concediu, nu conduce la lipsirea de obiect a cererii de chemare în judecată, atâta timp cât prevederile legale respective nu au fost abrogate.
De asemenea, nici excepţia prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune nu poate fi reţinută, întrucât dispoziţiile OUG nr. 33/2001 şi cele ale bugetului de stat care au suspendat aplicarea art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 au întrerupt cursul prescripţiei dreptului la acţiune pentru beneficiarii acestor prevederi legale.
Cât priveşte fondul cauzei, urmează a se avea în vedere considerentele Deciziei nr. XII din 5 februarie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a reţinut că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacţii, renunţări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu, în conformitate cu dispoziţiile art. 28 C. muncii.
De aceea, fiind un drept câştigat, derivând dintr-un raport de muncă, prima de concediu nu putea fi anulată prin actele normative menţionate. Aceste dispoziţii legale nu conţin vreo referire la o eventuală desfiinţare a drepturilor la prima de concediu, ci doar la suspendarea exercitării acestui drept.
Examinând şi din oficiu hotărârea atacată sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie şi neconstatându-se existenţa vreunui motiv de casare, recursul declarat de Ministerul Sănătăţii Publice urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Sănătăţii Publice împotriva sentinţei civile nr. 2149 in 17 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1087/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1089/2008. Contencios → |
|---|
