ICCJ. Decizia nr. 1091/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1091/2008
Dosar nr. 3847/2/200.
Şedinţa publică din 18 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii I.V.M., S.T.D. şi M.P. au chemat în judecată Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei ca în contradictoriu cu pârâţii să dispună obligarea acestora în solidar, la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2004, 2005 şi 2006, actualizată cu indicele de inflaţie, de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că, potrivit art. 37 alin. (2) din OG nr. 38/2003, privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, la plecarea în concediu de odihnă, poliţistul primeşte o primă de concediu egală cu salariul de bază cuvenit pentru perioada de concediu.
Aplicarea acestor prevederi legale a fost suspendată succesiv prin legile bugetului de stat din 2003 până la 2005.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2419 din 10 octombrie 2007 a admis acţiunea formulată de reclamanţi, dispunând obligarea pârâţilor la plata către aceştia a drepturilor băneşti cuvenite cu titlu de primă de concediu pentru perioada 2004-2006 ,,actualizate conform indicelui de inflaţie la data plăţii".
Totodată, a dispus şi admiterea cererii de chemare în garanţie formulată de Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că, măsura suspendării acordării sporului de fidelitate şi primei de vacanţă a afectat doar exerciţiul dreptului nu şi existenţa acestuia, întrucât un drept prevăzut de lege încetează doar prin abrogare.
A mai reţinut că prima de vacanţă este un drept câştigat şi că respectarea unui drept salarial dobândit în virtutea unui act normativ este consfinţită şi de prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Referitor la cererea de chemare în garanţie, s-a reţinut că prin admiterea cererii principale urmează a fi admisă şi cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere şi dispoziţiile art. 4 raportate la art. 72 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice şi faptul că, potrivit HG nr. 208/2005 bugetul de stat este gestionat de Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Împotriva acestei sentinţe considerată netemeinică şi nelegală a declarat recurs Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Recurentul a susţinut în esenţă că.
- Hotărârea instanţei de fond este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9), întrucât instanţa a admis pe fond cererea de chemare în garanţie, fără să observe sau să cerceteze excepţia inadmisibilităţii acesteia, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Economiei şi Finanţelor în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie .
- cererea de chemare în garanţie nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de codul de procedură civilă pentru chemarea în garanţie, atât timp cât obiectul acesteia se întemeiază pe o altă obligaţie decât cea pe care o pretind reclamanţii pârâtului. Astfel, prin OG nr. 22/2002 legiuitorul a reglementat modalitatea de executare a obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice stabilite prin titluri executorii, modalitate care reprezintă singurul mijloc legal de plată a sumelor stabilite prin titluri executorii, la care sunt obligate instituţiile publice.
- Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă iar Ministerul Internelor şi Reformei Administrative îşi recunoaşte calitatea de ordonator principal de credite astfel că în conformitate cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare.
Examinând cauza în raport cu criticile aduse sentinţei, cu apărările formulate şi probele administrate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:
Curtea reţine că, situaţia de fapt a fost corect stabilită de instanţa de fond, reclamanţii având calitatea de funcţionari publici cu statut special, poliţişti în cadrul celorlalţi pârâţi, fiindu-le pe deplin aplicabile prevederile art. 37 alin. (2) din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, potrivit cărora la plecarea în concediul de odihnă poliţistul primeşte o primă de concediu egală cu salariul de bază cuvenit pentru perioada de concediu.
Prin Legile bugetului de stat nr. 507/2003; 511/2004 şi 379/2005 aplicarea acestor prevederi legale a fost suspendată succesiv, însă măsura suspendării a afectat doar exerciţiul dreptului nu şi existenţa acestuia, întrucât un drept prevăzut de lege încetează doar prin abrogare.
Aşadar, prima de vacanţă este un drept câştigat respectarea acestuia fiind consfinţită şi de prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Instanţa de fond a soluţionat însă în mod greşit cererea de chemare în garanţie a Ministerul Economiei şi Finanţelor „având ca obiect plata unor drepturi salariale, cerea fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Astfel potrivit Legii nr. 554/2004 pentru a avea calitate procesuală pasivă într-o acţiune în contencios administrativ, este imperios necesar ca acea autoritate să fie emitenta actului administrativ contestat, sau să nu fi soluţionat în termenul legal, ori să fi refuzat nejustificat rezolvarea unei cereri a reclamantului, referitoare la un drept sau interes legitim.
Or, recurentul Ministerul Economiei şi Finanţelor nu a emis nici un act administrativ de natură să vatăme interesele reclamanţilor într-un drept sau într-un interes legitim al acestora.
Potrivit art. 60 alin. (1) C. proc. civ. „partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau despăgubire.
În speţă, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative nu face dovada existenţei faptului că Ministerul Economiei şi Finanţelor ar avea o obligaţie de garanţie sau de despăgubire, în ipoteza în care ar pierde procesul.
Atribuţiile Ministerul Economiei şi Finanţelor în elaborarea şi gestionarea bugetului de stat nu justifică obligarea instituţiei la plata unor drepturi salariale către angajaţi ai altui minister, ordonator principal de credite, nici obligarea sa să aloce fondurile necesare plăţii primelor de concediu, cuvenite reclamanţilor-angajaţi în cadrul altui minister, raporturile de muncă existând exclusiv între reclamanţi şi ceilalţi pârâţi.
De altfel, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative nu neagă calitatea sa de ordonator principal de credite, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice aflate în subordinea lor. Aşa fiind, este lipsit de relevanţă faptul că, Ministerul Economiei şi Finanţelor elaborează proiectul bugetului de stat, atâta timp cât aceasta se face pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite şi a proiectelor bugetelor locale.
Pentru motivele arătate, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va fi admis recursul şi modificată sentinţa atacată, în parte, în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie a Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, ca fiind temeinice şi legale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 2419 din 10 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanţie a Ministerul Economiei şi Finanţelor, formulată de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1090/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1093/2008. Contencios → |
|---|
