ICCJ. Decizia nr. 1765/2008. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 2086 din 11 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții P.L.D., ș.a., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională a Vămilor și Ministerul Economiei și Finanțelor, obligându-i pe aceștia din urmă la plata către reclamanți a sumelor reprezentând prima de concediu pentru perioada 2001-2006, actualizate în raport cu rata inflației.
Prin aceeași sentință, instanța de judecată a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și prescripției dreptului la acțiune, invocate de pârâta Autoritatea Națională a Vămilor.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în ce privește excepțiile, că acțiunea este admisibilă, întrucât în cauză se solicită plata unor drepturi salariale restante și nu anularea unui act administrativ, iar suspendarea prin lege a dreptului la plata primelor de concediu a făcut inoperantă curgerea termenului de prescripție, așa cum s-a reținut și prin Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, care, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., este obligatorie pentru instanțe, soluția fiind pronunțată în judecarea unui recurs în interesul legii.
Cu privire la fondul cauzei, instanța de judecată a reținut, în esență, că suspendarea exercițiului dreptului la prima de vacanță a încetat, astfel încât acesta a devenit, în prezent, actual, cuvenindu-se reclamanților în temeiul art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
împotriva acestei soluții, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâții, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și reiterând, în motivarea recursului, apărările formulate în fața instanței de fond.
Recursurile sunt nefondate.
în mod corect a reținut instanța de fond că excepția inadmisibilității acțiunii, pentru lipsa plângerii prealabile, este neîntemeiată, întrucât, așa cum rezultă în mod expres din prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în cazul cererii formulate de reclamanți, având ca obiect refuzul nejustificat al pârâților de a rezolva o cerere referitoare la un drept, nu este obligatorie îndeplinirea acestei proceduri.
în privința excepției prescripției dreptului la acțiune, se constată că în mod corect aceasta a fost respinsă de instanța de fond, neputându-se vorbi de o prescriere a dreptului la acțiune pentru prima de vacanță întrucât, fiind suspendată plata acestor drepturi, termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, raportat la art. 283 alin. l lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că, după încetarea acestei suspendări, prescripția își reia cursul de 3 ani, potrivit art. 7 alin. (3) din decretul sus menționat.
Cu privire la fondul cauzei.
Prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Este adevărat că acordarea primei de vacanță, instituită prin prevederile legale susmenționate, a fost suspendată în anii 2001-2006, prin dispoziții normative succesive, însă suspendarea nu echivalează cu eliminarea dreptului, atâta vreme cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu, stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), a fost menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată (M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004), precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată pentru a doua oară (M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Nu se poate considera, deci, că suspendarea dreptului în perioada respectivă echivalează cu inexistența sa în cadrul aceleiași perioade, întrucât s-ar încălca principiul constituțional ce garantează realizarea drepturilor acordate.
De asemenea, neprevederea în continuare a acestui drept, recunoscut și garantat, nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Un astfel de drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul său a fost suspendat, întrucât s-ar ajunge la situația, inadmisibilă, potrivit căreia un drept prevăzut de lege să fie lipsit de conținut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării lui.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate, în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Aceste principii și-au găsit, de altfel, aplicarea și la nivel de act normativ, drepturile solicitate de reclamanți formând obiectul de reglementare al O.U.G. nr. 146/2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, publicată în M. Of. , Partea I nr. 877 din 20 decembrie 2007.
Pentru motivele arătate, recursurile au fost respinse ca nefondate, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1774/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1770/2008. Contencios → |
|---|
