ICCJ. Decizia nr. 1768/2008. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 2061 din 10 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul P.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, obligându-l pe aceasta din urmă la plata către reclamant a drepturilor bănești reprezentând prima de concediu pe anii 2001-2002, actualizată cu indicele de inflație de la data scadenței până la plata efectivă.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a respins, în prealabil, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât prin întâmpinare, reținând că aceasta nu este întemeiată, întrucât suspendarea prin lege a dreptului la plata primelor de concediu a făcut inoperantă curgerea termenului de prescripție.
Cu privire la fondul cauzei, instanța de judecată a reținut, în esență, că suspendarea exercițiului dreptului la prima de vacanță a încetat, astfel încât acesta a devenit, în prezent, actual, cuvenindu-se reclamantului în temeiul art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
împotriva acestei soluții, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâtul, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și reiterând, în motivarea recursului, apărările formulate în fata instanței de fond.
Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
în privința excepției, se constată că în mod corect aceasta a fost respinsă de instanța de fond, neputându-se vorbi de o prescriere a dreptului la acțiune pentru prima de vacanță din perioada 2001-2005 întrucât, fiind suspendată plata acestor drepturi, termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, raportat la art. 283 alin. (l) lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că, după încetarea acestei suspendări, prescripția își reia cursul de 3 ani, potrivit art. 7 alin. (3) din decretul sus menționat.
Cu privire la fondul cauzei.
Prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Este adevărat că acordarea primei de vacanță, instituită prin prevederile legale susmenționate, a fost suspendată în anii 2001-2006, prin dispoziții normative succesive, însă suspendarea nu echivalează cu eliminarea dreptului, atâta vreme cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu, stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), a fost menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată (M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004), precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată pentru a doua oară (M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Nu se poate considera, deci, că suspendarea dreptului în perioada respectivă echivalează cu inexistența sa în cadrul aceleiași perioade, întrucât s-ar încălca principiul constituțional ce garantează realizarea drepturilor acordate.
De asemenea, neprevederea în continuare a acestui drept, recunoscut și garantat, nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Un astfel de drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul său a fost suspendat, întrucât s-ar ajunge la situația, inadmisibilă, potrivit căreia un drept prevăzut de lege să fie lipsit de conținut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării lui.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate, în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Aceste principii și-au găsit, de altfel, aplicarea și la nivel de act normativ, drepturile solicitate de reclamant formând obiectul de reglementare al O.U.G. nr. 146/2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, publicată în M. Of., Partea I nr. 877 din 20 decembrie 2007.
Pentru motivele arătate, recursul a fost respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1770/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1124/2008. Contencios → |
|---|
