ICCJ. Decizia nr. 1767/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1767
Dosar nr. 5445/2/200.
Şedinţa publică din 6 mai 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2682 din 31 octombrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii A.A.R., ş.a., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională a Vămilor şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, obligându-i pe aceştia din urmă la plata către reclamanţi a sumelor reprezentând prima de concediu aferentă perioadei 2001-2006, actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului la data plăţii efective.
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de judecată a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi prescripţiei dreptului la acţiune, invocate de pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în ce priveşte excepţiile, că acţiunea este admisibilă, în cauză nefiind necesară îndeplinirea procedurii prealabile, conform art. 7 din Legea nr. 554/2004, iar suspendarea prin lege a dreptului la plata primelor de concediu a făcut inoperantă curgerea termenului de prescripţie.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa de judecată a reţinut, în esenţă, că suspendarea exerciţiului dreptului la prima de vacanţă a încetat, astfel încât acesta a devenit, în prezent, actual, cuvenindu-se reclamanţilor în temeiul art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Împotriva acestei soluţii, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs pârâţii, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi reiterând, în motivarea recursului, apărările formulate în faţa instanţei de fond.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurenţi, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt nefondate, după cum se va arăta în continuare.
În mod corect a reţinut instanţa de fond că excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru lipsa plângerii prealabile, este neîntemeiată, întrucât, aşa cum rezultă în mod expres din prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în cazul cererii formulate de reclamanţi, având ca obiect refuzul nejustificat al pârâţilor de a rezolva o cerere referitoare la un drept, nu este obligatorie îndeplinirea acestei proceduri.
În privinţa excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, se constată că în mod corect aceasta a fost respinsă de instanţa de fond, neputându-se vorbi de o prescriere a dreptului la acţiune pentru prima de vacanţă întrucât, fiind suspendată plata acestor drepturi, termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, raportat la art. 283 alin. (l) lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că, după încetarea acestei suspendări, prescripţia îşi reia cursul de 3 ani, potrivit art. 7 alin. (3) din decretul sus menţionat.
Cu privire la fondul cauzei.
Prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca, pe lângă indemnizaţia de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Este adevărat că acordarea primei de vacanţă, instituită prin prevederile legale susmenţionate, a fost suspendată în anii 2001-2006, prin dispoziţii normative succesive, însă suspendarea nu echivalează cu eliminarea dreptului, atâta vreme cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu, stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), a fost menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată (M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004), precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată pentru a doua oară (M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Nu se poate considera, deci, că suspendarea dreptului în perioada respectivă echivalează cu inexistenţa sa în cadrul aceleiaşi perioade, întrucât s-ar încălca principiul constituţional ce garantează realizarea drepturilor acordate.
De asemenea, neprevederea în continuare a acestui drept, recunoscut şi garantat, nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Un astfel de drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exerciţiul său a fost suspendat, întrucât s-ar ajunge la situaţia, inadmisibilă, potrivit căreia un drept prevăzut de lege să fie lipsit de conţinut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării lui.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate, în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Aceste principii şi-au găsit, de altfel, aplicarea şi la nivel de act normativ, drepturile solicitate de reclamanţi formând obiectul de reglementare al OUG nr. 146/2007 pentru aprobarea plăţii primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, publicată în M. Of., Partea I nr. 877 din 20 decembrie 2007.
Pentru motivele arătate, recursurile vor fi respinse ca nefondate, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâţii Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Autoritatea Naţională a Vămilor împotriva sentinţei nr. 2682 din 31 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1762/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 177/2008. Contencios → |
|---|
