ICCJ. Decizia nr. 1785/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1785/2008
Dosar nr. 41462/3/200.
Şedinţa publică din 7 mai 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, prin declinare de la Tribunalul Bucureşti, reclamanţii B.L., ş.a., au solicitat în contradictoriu cu A.N.C.A. obligarea acesteia la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001-2004 actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că sunt funcţionari publici în cadrul pârâtei, iar Legea nr. 188/1999 prevede că „Funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".
Ulterior, printr-o serie de ordonanţe şi legi respectiv art. 3 alin. (1) din OUG nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu.
Reclamanţii susţin că sunt îndreptăţiţi la primele de vacanţă, conform art. 166 C. muncii.
În fine, se mai arată că normele legale de suspendare, contravin prevederilor art. 16, art. 41 şi ale art. 53 din Constituţia României.
Pârâta A.N.C.A., prin întâmpinare a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 2001-2003 şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive deoarece în acea perioadă reclamanţii nu erau în subordinea agenţiei ci a Ministerului Agriculturii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 2352 din 3 octombrie2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile invocate, a admis acţiunea formulată de reclamanţi, a obligat pârâta să plătească sumele reprezentând prime de concediu pentru anii 2001-2004, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanţii, în calitate de funcţionari publici, au dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, iar prescripţia dreptului la acţiunea pentru perioada 2001-2002 instanţa a constatat că aceasta nu operează.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A.N.C.A. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta în motivele de recurs arată că în mod greşit a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la primele de vacanţă aferente perioadei 2001 -2003.
Dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate în mod succesiv, prin lege, în concordanţă cu prevederile constituţionale.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Criticile aduse hotărârii instanţei de fond sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, şi nu fac decât să prezinte perioadele de timp şi actele normative prin care acest drept a fost suspendat.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă li se cuvine reclamanţilor, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte motivul de recurs privind respingerea în mod greşit a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a respins această excepţie deoarece aceasta nu operează pentru suspendarea dreptului la plata primelor de concediu, astfel că face inoperantă curgerea termenului de prescripţie conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1985 privind prescripţia extinctivă.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanţii au dreptul la primă de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.C.A., împotriva sentinţei civile nr. 2352 din 3 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1784/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1787/2008. Contencios → |
|---|
