ICCJ. Decizia nr. 1787/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1787/2008
Dosar nr. 2515/2/200.
Şedinţa publică din 7 mai 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti reclamanta T.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, să i se plătească sporul de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pe anul 2005 precum şi la prima de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, ce i se cuvine pe anii 2004-2006, sume actualizate cu indicele de inflaţie.
Reclamanta menţionează că drepturile solicitate există şi în prezent, ele nefiind înlăturate de legiuitor, acestea fiind drepturi câştigate, derivate dintr-un raport de muncă, astfel că suspendarea nu înseamnă desfiinţarea dreptului.
În drept, sunt invocate dispoziţiile art. 6 şi art. 37 alin. (2) din OG nr. 38 din 30 ianuarie 2003 şi la art. 41 şi art. 53 din Constituţie, art. 28 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, Codul muncii.
Prin întâmpinare Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a solicitat respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată şi a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor.
În esenţă, se solicită ca în cazul admiterii acţiunii reclamantei să fie admisă şi cererea de chemare în garanţie cu obligarea Ministerului Economiei şi Finanţelor la virarea sumelor solicitate.
Prin întâmpinare, Ministerul Economiei şi Finanţelor a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, iar în subsidiar (în cazul respingerii excepţiilor) a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 2071 din 11 septembrie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile invocate, a admis acţiunea formulată de reclamanta T.I., a admis cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, a obligat pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative să plătească reclamantei primele de vacanţă pentru perioada 2004-2006 şi sporul de fidelitate pentru anul 2005 actualizate în raport de rata inflaţiei şi a obligat chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor să aloce sumele necesare plăţii acestor drepturi.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în atare situaţie, concluzia ce se impune este aceea de a se considera că obligaţiile OUG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, astfel cum a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 353/2003 precum şi cele ale Legii nr. 511/2004 şi nr. 379/2005 au fost numai suspendate, amânate prin acte normative temporare, emise datorită unor condiţii financiare deosebite."
Situaţia este similară şi în ceea ce priveşte sporul de fidelitate reglementat de dispoziţiile art. 6 din OG 38/2003.
Aplicabilitatea acestor dispoziţii legale a fost suspendată pentru anul 2005 prin OUG 118/2004 însă, ca şi în cazul primei de concediu suspendarea nu poate fi considerată un act de anulare a dreptului salarial legal stabilit, impunându-se, după încetarea suspendării, acordarea retroactivă a sumelor de bani cuvenite.
Instanţa de fond a apreciat că Ministerul Economiei şi Finanţelor are calitate procesuală dar nu ca obligat principal şi solidar cu instituţia la care funcţionează poliţiştii ci în raport de obligaţiile acestui minister de elaborare a proiectului bugetului de stat în funcţie de datoriile fiecărui minister în parte, având în vedere faptul că, potrivit Legii 500/2002, pârâtul principal nu ar putea să plătească sumele la care este obligat prin sentinţă dacă nu i se alocă fonduri necesare pentru efectuarea acestor plăţi, motiv pentru care a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor şi a inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie şi a dispus obligarea acestei instituţii să aloce fonduri necesare plăţii acestor drepturi.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul, chemat în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susţine că, este inadmisibilă chemarea în garanţie având în vedere prevederile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., precum şi obiectul cererii de chemare în judecată.
Apreciază că cererea de chemare în garanţie a acestei instituţii nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de codul de procedură civilă pentru chemarea în garanţie, atâta timp cât, obiectul acesteia se întemeiază pe o altă obligaţie decât cea pe care o pretinde reclamanta pârâtului.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1 din OG nr. 22/2002, executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.
În fine, se mai susţine că obligaţiile de plată ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi/sau ale Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Ilfov în temeiul unui titlu executoriu, (cum ar fi şi o hotărâre judecătorească prin care s-ar admite pretenţiile reclamantului) se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestor doi pârâţi - fără nici o legătură cu competentele Ministerului Economiei şi Finanţelor în materie de buget.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, se va reţine, că în mod greşit a fost admisă aceasta de către instanţa de fond.
Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., „Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire".
Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanţie, Ministerul Economiei şi Finanţelor, şi autoritatea pârâtă nu există un raport juridic obligaţional, atribuţiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei şi Finanţelor de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.
Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menţionat, „Ordonatorii principali de credite (cum sunt şi autorităţile pârâte - n.r.) au obligaţia ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei şi Finanţelor propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate" [alin. (1)] iar „Ministerul Economiei şi Finanţelor examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. In caz de divergenţă hotărăşte Guvernul".
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
De asemenea, conform art. 6 din acest act normativ poliţiştilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2005, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă i se cuvine reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanţii au dreptul la primă de concediu şi la sporul de fidelitate de 20%.
În consecinţă, pentru considerentele arătate recursul va fi admis, sentinţa atacată va fi modificată în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 2071 din 11 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că respinge cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1785/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1788/2008. Contencios → |
|---|
