ICCJ. Decizia nr. 1789/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1789/2008
Dosar nr. 2682/2/200.
Şedinţa publică din 7 mai 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti reclamanta D.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001-2006 actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că este funcţionar public în cadrul Ministerului Sănătăţii Publice, iar Legea nr. 188/1999 prevede că „Funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".
Ulterior, printr-o serie de ordonanţe şi legi respectiv art. 3 alin. (1) din OUG nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu.
Reclamanta susţine că este îndreptăţită la primele de vacanţă, conform art. 166 C. muncii.
În fine, se mai arată că normele legale de suspendare, contravin prevederilor art. 16, art. 41 şi ale art. 53 din Constituţia României.
Pârâtul, prin întâmpinare, a invocat excepţia lipsei de obiect a cererii reclamantei, excepţia prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune, a solicitat chemarea în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, iar pe fond a cerut respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 1801 din 25 iunie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei de obiect a cererii şi a prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis acţiunea reclamantei, a recunoscut acesteia dreptul de a beneficia de prima de concediu pe perioada 2001-2006, a obligat pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice la plata drepturilor băneşti cuvenite reclamantei reprezentând prima de concediu pe anii 2001-2006 actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanta în calitate de funcţionar public are dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Chemarea în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice a fost doar afirmată, astfel că nefiind îndeplinite dispoziţiile procedurale, instanţa nu s-a pronunţat pe această cerere.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 şi cele ale art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul în motivele de recurs arată că în mod greşit a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la primele de vacanţă având în vedere dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, precum şi cele ale art. 166 C. muncii.
De asemenea, recurentul arată că reclamanta solicită plata indemnizaţiei de concediu, drept prevăzut în Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările si completările ulterioare, şi că încă de la recunoaşterea în acest act normativ, acest drept a fost suspendat prin acte normative subsecvente, fără a produce efecte juridice, în sensul că dreptul reclamantei se va naşte de la data expirării termenului de suspendare. Până la acea dată, dreptul nu există, şi pe cale de consecinţă nici dreptul la acţiune, în condiţiile în care nu exista temei legal pentru acordarea acestuia. Pornim de la raţiunea că acest drept pe perioada suspendării nu a produs efecte juridice, neînsemnând însă ca pentru a nu produce efecte juridice, dreptul ar fi trebuit "desfiinţat". Suspendarea unui drept produce efecte juridice pentru o perioadă limitată de timp iar "desfiinţarea" unui drept presupune anularea pentru totdeauna a acelui drept. Prin respingerea acestei excepţii s-ar putea înţelege că suspendarea aplicabilităţii prevederilor unui act normativ nu ar produce nici un efect juridic, singura producătoare de efecte juridice fiind anularea acestor dispoziţii.
De asemenea, întrucât aşa cum rezultă chiar din Constituţia României, măsurile de protecţie socială sunt stabilite prin lege, tot legiuitorul are posibilitatea de a suspenda acordarea acestor măsuri pentru o anumită perioadă determinată, fără ca acest eveniment legislativ să conducă la restrângerea drepturilor fundamentale ce decurg din statutul de salariat al persoanelor, drepturi ce sunt prevăzute de legislaţia în vigoare.
În speţă, dispoziţiile legale criticate se referă la acordarea primei de vacanţă, deci la drepturi salariale suplimentare ceea ce nu constituie un drept constituţional funcţional şi în consecinţă prevederile art. 53 din Constituţie nu poate fi incident în cauză.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Criticile aduse hotărârii instanţei de fond sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, şi nu fac decât să prezinte perioadele de timp şi actele normative prin care acest drept a fost suspendat.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă li se cuvine reclamanţilor, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte motivul de recurs privind respingerea în mod greşit a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a respins această excepţie deoarece aceasta nu operează pentru suspendarea dreptului la plata primelor de concediu, astfel că face inoperantă curgerea termenului de prescripţie conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1985 privind prescripţia extinctivă.
De asemenea, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a respins şi excepţia lipsei de obiect a acţiunii, apreciind că cererea de chemare în judecată se referă la drepturi active, neputând fi apreciată ca fiind fără obiect.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la primă de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Sănătăţii Publice, împotriva sentinţei civile nr. 1801 din 25 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1788/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1792/2008. Contencios → |
|---|
