ICCJ. Decizia nr. 1876/2008. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1876/2008
Dosar nr. 368/1/2008
Şedinţa publică de la 13 mai 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Consiliul Superior al Magistraturii din 20 aprilie 2007, reclamanta exercitând funcţia de procuror în cadrul Secţiei de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie din Direcţia Naţională Anticorupţie, structură care funcţionează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat să se constate că în urma promovării în condiţiile legii, a dobândit de drept gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin ordinul procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie din 21 decembrie 2005, reclamanta a fost numită în funcţia de procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, începând cu data de 01 ianuarie 2006.
Prin hotărârea nr. 791 din 28 noiembrie 2007, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins cererea reclamantului motivând că procedura şi condiţiile pentru promovarea în funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt diferite de cele pentru numirea în funcţia de procuror la Direcţia Naţională Anticorupţie.
Promovarea în funcţii superioare de execuţie ce reprezintă o recunoaştere a performanţelor profesionale ale magistraţilor şi constituie o componentă a carierei acestora, se poate realiza potrivit art. 43 din Legea nr. 303/2004, numai prin concurs.
Totodată, arată Consiliul Superior al Magistraturii că procurorii sunt numiţi la Direcţia Naţională Anticorupţie prin ordin al procurorului general al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în timp ce promovarea procurorilor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se dispune, prin hotărâre, de către Consiliul Superior al Magistraturii.
Numirea procurorilor la Direcţia Naţională Anticorupţie nu trebuie confundată cu o promovare a acestora la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru această structură fiind reglementată o procedură specială prevăzută de art. 87 din Legea nr. 304/2004.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs procurorul M.I.M., solicitând anularea ei în ceea ce îl priveşte pe recurent şi obligarea intimatului la recunoaşterea dreptului pretins, respectiv a gradului său profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Recurenta a criticat hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii pentru nelegalitate, susţinând că Direcţia Naţională Anticorupţie funcţionează ca structură specializată în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform Legii nr. 54/2006, iar în baza principiului succesiunii şi acţiunii normelor juridice în timp şi a actelor normative incidente procurorii din cadrul acestei structuri au dobândit şi beneficiază de gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de remuneraţia aferentă acestui grad profesional.
În opinia recurentei, argumentele invocate prin hotărârea atacată trebuie înlăturate, întrucât norma specială [art. 87 alin. (2)-(6) din Legea nr. 304/2004 privind numirea procurorilor la Direcţia Naţională Anticorupţie în baza unui interviu] derogă de la art. 43-47 din Legea nr. 303/2004 ce reprezintă norma generală în materie de promovare a magistraţilor prin concurs, argumentele de interpretare sistematică a normelor incidente ducând la aceeaşi concluzie, datorită/modului de structurare a dispoziţiilor privind promovarea la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Direcţia Naţională Anticorupţie care se găsesc la capitole de lege distincte de cele care reglementează avansarea la instanţele şi parchetele inferioare în grad.
De asemenea, susţine recurenta nu există nici un text de lege care să prevadă expressis verbis că procurorul ce se întoarce de la parchetul de unde a provenit sau la un alt parchet unde are dreptul să funcţioneze, la expirarea mandatului, pierde gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Or, fiind vorba de pierderea unui drept câştigat sau un drept temporar, în viziunea Consiliului Superior al Magistraturii, acesta ar trebui să rezulte dintr-o dispoziţie expresă a legii şi nu pe cale de interpretare analogică, deoarece normele incidente sunt de drept public şi nu permit aceasta.
Mai mult, art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 consacră teoria drepturilor câştigate, în sensul recunoaşterii respectivului grad profesional fiind şi practica recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurentul invocând în acest sens deciziile nr. 1112 şi nr. 1113 din 21 februarie 2007.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 87 alin. (2)-(6) din Legea nr. 304/2004, art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, art. 29 alin. (5)-(9) din Legea nr. 317/2004, art. 20, 21 şi art. 126, alin. (6) din Constituţia României.
Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, întrucât procedura şi condiţiile pentru promovarea în funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt diferite de cele pentru numirea în funcţia de procuror la Direcţia Naţională Anticorupţie.
În susţinerea acestei apărări, Consiliul Superior al Magistraturii a făcut referire la considerentele hotărârii recurate, concluzionând că numirea procurorilor la Direcţia Naţională Anticorupţie le conferă dreptul de a funcţiona la această structură specializată, de a îndeplini atribuţiile ce intră în competenţa ei şi de a fi remuneraţi cu salariul prevăzut de lege, dar nu şi gradul corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care poate fi obţinut numai prin concurs.
Cu referire la practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, invocată de recurent, s-a susţinut că deciziile respective nu au caracter obligatoriu în cauzele similare deduse judecăţii, întrucât nu au fost pronunţate în cauze având ca obiect un recurs în interesul legii, astfel că nu constituie o dezlegare a problemei de drept supusă judecăţii.
Intimatul a depus la dosar o notă privind evoluţia profesională a recurentului şi nota întocmită de D.R.U.O. - Serviciul Resurse Umane pentru Parchete, cu privire la cererile formulate de 69 procurori care funcţionează sau care au funcţionat în cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie, în prezent Direcţia Naţională Anticorupţie, de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Examinând atât motivele invocate de recurent, în raport cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ. şi cu legislaţia aplicabilă în materia supusă cenzurii instanţei de control judiciar, cât şi apărările intimatului, ţinând seama totodată de înscrisurile depuse la dosar, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele în continuare arătate.
În urma interviului organizat la Direcţia Naţională Anticorupţie la 25 noiembrie 2005 şi al avizului Secţiei pentru procurori din cadrul Consiliul Superior al Magistraturii, prin ordinul din 21 decembrie 2005, recurenta a fost numită în funcţia de procuror în cadrul D.N.A. – Secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, începând cu data de 1 ianuarie 2006.
Pentru dezlegarea problemei de drept ce vizează, în esenţă, dobândirea de către recurent a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se impune a fi avute în vedere atât condiţiile şi modalitatea de înfiinţare a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, cât şi caracterul normelor legale în temeiul cărora s-a realizat numirea acestuia în funcţia de procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - nivel central.
Prin O.U.G. nr. 43/2002 a fost înfiinţat Parchetul Naţional Anticorupţie, ca parchet specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie, care îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul României, prin procurori specializaţi.
Iniţial, Parchetul Naţional Anticorupţie a fost organizat ca o structură autonomă, cu personalitate juridică, în cadrul Ministerului Public, fiind condus de un procuror general şi coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar în O.U.G. nr. 102/2003, aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 26/2004, s-a prevăzut că acest parchet specializat funcţionează pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Reglementarea entităţii specializate în combaterea corupţiei a fost radical modificată prin O.U.G. nr. 134/2005, care în art. 1 a prevăzut reorganizarea Parchetului Naţional Anticorupţie sub forma Departamentului Naţional Anticorupţie, structură autonomă, cu personalitate juridică proprie, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi apoi prin Legea nr. 54/2006 de aprobare a respectivei ordonanţe, care a modificat dispoziţia legală menţionată în sensul înfiinţării Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ca structură cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi apoi prin Legea nr. 54/2006 de aprobare a respectivei ordonanţe, care a modificat dispoziţia legală menţionată în sensul înfiinţării Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ca structură cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fără a mai fi prevăzut caracterul său autonom.
Conform art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 43/2002, cu modificările ulterioare, Direcţia Naţională Anticorupţie este condusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul procurorului şef al direcţiei.
Evoluţia legislativă rezumată mai sus nu poate fi interpretată decât în sensul caracterizării Direcţiei Naţionale Anticorupţie drept o structură specializată a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înglobată acestuia, alături de toate celelalte direcţii care îl compun.
Înfiinţarea şi reorganizarea Parchetului Naţional Anticorupţie au fost fundamentate pe raţiuni de politică a justiţiei, în sensul realizării obiectivelor de aderare a României la U.E. şi de eficientizare a luptei împotriva corupţiei, prin crearea unor structuri specializate, pe criterii de înaltă ţinută morală şi de performanţă a procurorilor specializaţi în combaterea infracţiunilor de corupţie.
Legea nr. 304/2004, cu modificările ulterioare, reglementează, prin art. 87 alin. (1)-(6), o procedură specială de numire a procurorilor, derogatorie de la procedura de drept comun stabilită de art. 43 din Legea nr. 303/2004, implicând o selecţie a candidaţilor pentru ocuparea funcţiei de procuror la Direcţia Naţională Anticorupţie.
Prin urmare, numirea procurorilor specializaţi şi îndeplinirea de către aceştia a atribuţiilor specifice funcţiei are ca efect dobândirea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Sub acest aspect, Curtea constată că Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, prin hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007, a definit gradul profesional ca fiind „dreptul unui magistrat de a funcţiona la un anumit nivel în ierarhia parchetelor, drept care poate fi câştigat prin numire, promovare sau transfer, cu respectarea dispoziţiilor legale ce reglementează carierea magistraţilor”, prin respectiva hotărâre fiind recunoscut gradul profesional al unui procuror. Gradul profesional nu este o noţiune abstractă, desprinsă de conţinutul concret al atribuţiilor specifice postului pe care îl ocupă procurorul, atribuţii care corespund nivelului parchetului din cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea. În mod corespunzător, concursurile de promovare se organizează pentru ocuparea unor funcţii de execuţie superioare, în limita locurilor disponibile, iar nu pentru dobândirea unui grad profesional privit în mod abstract, numai prin excepţie, în cazurile expres prevăzute de lege, promovarea făcându-se „pe loc”.
În cauză este necontestat faptul că recurentul a fost numit la Direcţia Naţională Anticorupţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile procedurii speciale instituită de lege, astfel că, potrivit raţionamentului din Hotărârea nr. 878/2007, a câştigat dreptul de a funcţiona la a cest nivel în ierarhia parchetelor.
Aceeaşi concluzie se impune şi în virtutea principiului disciplinei jurisdicţionale, consacrat în jurisprudenţă C.E.D.O., în raport cu practica deja existentă la nivelul acestei instanţe,
Pentru admiterea cererilor de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cazul procurorilor numiţi la Parchetul Naţional Anticorupţie/Direcţia Naţională Anticorupţie a fost reţinute anterior şi argumente ce vizează dreptul comunitar, în sensul că „admiterea tezei intimatului echivalează cu încălcarea unor principii generale: cum ar fi cel al protecţiei încrederii legitime, al echivalenţei postului şi al gradului, al bunei-credinţe şi al solicitudinii, principii de bază ale dreptului comunitar, aplicabile şi în sfera largă a raporturilor de serviciu în spaţiul Uniunii Europene”.
Or, o soluţie contrară, fără argumente consistente care să justifice declanşarea procedurii de schimbare a practicii Înaltei Curţi, potrivit art. 26 din Legea nr. 303/2004, ar genera divergenţe de jurisprudenţă care ar avea ca efect un climat de incertitudine şi insecuritate juridică, încălcând dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, susţinerea intimatului, în sensul că această jurisprudenţă nu este obligatorie, va fi înlăturată, rolul unei jurisdicţii supreme, cum este cazul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care în această materie judecă în primă şi ultimă instanţă, fiind acela „de a regla contradicţiile jurisprudenţei” şi nicidecum de a accepta astfel de divergenţe, a căror existenţă în cadrul celei mai înalte autorităţi judiciare a ţării este, în sine, contrară principiului securităţii raporturilor juridice, care rezidă implicit din toate articolele convenţiei şi constituie un element fundamental al statului de drept.
Raportat la existenţa unor raţiuni şi obiective specifice, avute în vedere la înfiinţarea actualei Direcţii Naţionale Anticorupţie, Curtea urmează să înlăture şi apărarea intimatului în sensul că recunoaşterea gradului profesional solicitat de recurent ar crea o situaţie discriminatorie în raport de toţi ceilalţi procurori din cadrul Ministerului Public, care, pentru a promova la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie să susţină un concurs.
În jurisprudenţa sa constantă, C.E.D.O. a reţinut că deosebirile de tratament sunt discriminatorii numai dacă nu au o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică dacă nu urmăresc un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (ex. cauza Beian contra României, hotărârea din 6 decembrie 2007).
Or, în speţă, justificarea obiectivă constă în necesitatea combaterii infracţiunilor de corupţie, materializată în adoptarea unor acte normative cu caracter special şi înfiinţarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar dobândirea ipso facto a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de către procurorul numit la Direcţia Naţională Anticorupţie, care exercită, în condiţiile legii, o funcţie în cadrul respectivei structuri, se încadrează în limitele unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat.
Faţă de cele expuse, Curtea apreciază că hotărârea atacată este nelegală, motiv pentru care, în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., coroborate cu art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, va admite recursul, dispunând anularea în parte a acesteia, în ceea ce îl priveşte pe recurent şi va obliga intimatul Consiliului Superior al Magistraturii să-i recunoască recurentului gradul profesional de procuror corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de M.I.M. împotriva hotărârii nr. 791 din 28 noiembrie 2007 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.
Anulează în parte hotărârea atacată în ceea ce o priveşte pe recurenta M.I.M.
Obligă intimatul Consiliul Superior al Magistraturii la recunoaşterea gradului profesional de procuror corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1872/2008. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1885/2008. Contencios → |
|---|
