ICCJ. Decizia nr. 1885/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1885/2008
Dosar nr. 2561/2/2007
Şedinţa publică de la 13 mai 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 28 martie 2008 reclamanta Ţ.M.N., în contradictoriu cu Senatul României, a solicitat anularea ordinului nr. 149 din 22 februarie 2007 emis de Secretariatul General al Senatului României; menţinerea ordinului nr. 1322 din 25 octombrie 2006 prin care a fost numită în funcţia publică parlamentară de expert parlamentar; continuarea activităţii şi repunerea în drepturile de funcţionar public parlamentar - expert parlamentar în cadrul Departamentului Legislativ-Direcţia pentru lucrările Comisiilor Senatului -Comisia pentru Muncă, Familie şi Protecţie Socială; obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale şi morale.
În motivarea acţiunii s-a arătat: că reclamanta, cu cererea din 5 decembrie 2006, a solicitat continuarea activităţii şi după data de 01 ianuarie 2007 în funcţia publică de expert parlamentar, în care a fost numită prin ordinul nr. 1322 din 25 octombrie 2006; că în mod nelegal şi discriminatoriu a fost emis ordinul atacat invocându-se hotărârea Biroului Permanent al Senatului prin care pensionarii civili sunt discriminaţi faţă de cei militari, în condiţiile în care Legea nr. 7/2006 îi dă dreptul să continue activitatea la cerere, până la împlinirea vârstei de 65 ani, nefiind interzis cumulul pensiei cu salariul.
Prin sentinţa civilă nr. 2304 din 27 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Instanţa a reţinut: că Senatul României nu a aprobat cererea reclamantei de a-şi continua activitatea după pensionare, condiţie impusă de art. 67 din Legea nr. 7/2006; că nu există discriminare între pensionarii civili şi cei militari, celor din urmă fiindu-le aplicabile dispoziţiile Legii nr. 164/2001.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen reclamanta.
În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă: că au fost încălcate dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţia României, care prevăd că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări; că Legea nr. 96/2006 şi Legea nr. 7/2006 nu interzic a fi cumulată pensia cu salariul; că Biroul Permanent al Senatului nu poate decide printr-o hotărâre o situaţie diferită de prevederea legală, în sensul că numai pensionarii militari pot să-şi continue activitatea în cadrul Senatului; că dispoziţiile art. 67 şi 73 din Legea nr. 7/2006 nu sunt aplicabile recurentei, care nu a împlinit vârsta de 60 de ani; că cererea de continuare a activităţii trebuie depusă numai după împlinirea vârstei de 65 ani, conform art. 74 din Legea nr. 7/2006; or, cererea recurentei a reprezentat doar un act informal, de aducere la cunoştinţă a faptului că doreşte continuarea activităţii după pensionare.
Verificând cauza în funcţie de motivarea recursului şi având în vedere dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele.
Recurenta a fost angajată cu contract de muncă pe durată nedeterminată în funcţia de expert la Comisia pentru muncă, familie şi protecţie socială a Senatului României.
Deoarece la data de 22 mai 2006 aceasta îndeplinea condiţiile legale de pensionare (inclusiv limita de vârstă), conform Legii nr. 19/2000, în baza art. 41 alin. (5) din Legea nr. 19/2000, a solicitat acordul angajatorului pentru continuarea activităţii. Prin ordinul nr. 299 din 29 mai 2006, Secretarul General al Senatului şi-a exprimat acordul pentru ca petenta să continue activitatea.
Prin ordinul nr. 1322 din 25 octombrie 2006 al Secretarului General al Senatului României, recurenta a fost numită în funcţia publică parlamentară de expert parlamentar la Comisia pentru Muncă, Familie şi Protecţie Socială a Senatului, începând cu data de 25 octombrie 2006, iar la data de 6 octombrie 2006 a dat o declaraţie în sensul că nu se află în posesia deciziei de pensioare.
Ulterior, recurenta a prezentat decizia de pensie pentru limită de vârstă din 5 octombrie 2006, emisă în baza Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor, decizie pusă în executare după data de 13 octombrie 2006, astfel cum rezultă din actele aflate la dosarul de fond.
Prin ordinul nr. 149 din 22 februarie 2007, emis de Secretarul General al Senatului, s-a constatat că recurentei i-a încetat raportul de serviciu în conformitate cu dispoziţiile art. 62 lit. d) din Legea nr. 7/2006 şi i s-a acordat îndemnizaţia egală cu 7 salarii lunare brute impozabile, potrivit art. 71 alin. (1) din Legea nr. 7/2006.
Ţ.M.N. a contestat acest ordin apreciind că raportul de serviciu nu a încetat, întrucât nu a împlinit vârsta de 60 ani prevăzută de Legea nr. 7/2006 şi nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 62 lit. d), art. 67 şi art. 73 din Legea nr. 7/2006, astfel încât nici nu are nevoie de acordul angajatorului pentru a continua activitatea şi oricum, refuzul acestuia este nelegal şi discriminatoriu faţă de împrejurarea că numai pensionarilor militari li se permite cumulul salariului cu pensia.
Înalta Curte constată că Legea nr. 7/2006 privind Statutul funcţionarului public parlamentar, în art. 62 lit. d) prevede că încetarea raportului de serviciu al funcţionarului public parlamentar are loc prin pensionare.
Cum recurenta s-a aflat în această situaţie (a fost funcţionar public parlamentar conform ordinului nr. 1322 din 25 octombrie 2006 şi s-a pensionat prin punerea în plată a deciziei de pensionare din 5 octombrie 2006 emisă în baza Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor), Senatul a emis ordinul nr. 149 din 22 februarie 2007.
Art. 74 din Legea nr. 7/2006 menţionează că funcţionarii publici parlamentari, care împlinesc vârsta de pensie, îşi pot continua activitatea cu aprobarea Secretarului General al Senatului.
Recurenta a solicitat acordul Secretarului General al Senatului, însă acesta i-a dat un răspuns negativ (adresa din 22 februarie 2007), menţionând că numai pensionarii militari pot cumula pensia cu salariul, conform hotărârii Biroului Permanent din data de 12 decembrie 2006.
Justificarea acestei hotărâri a constat în faptul că Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat consacră posibilitatea cumulului pensiei militare de serviciu cu salariul obţinut în temeiul unui contract de muncă pe durată nedeterminată, inclusiv în sectorul public, în timp ce Legea nr. 7/2006 nu conţine o prevedere referitoare la cumulul pensiei cu salariul. De asemenea, s-a avut în vedere împrejurarea că petenta nu a fost pensionată în condiţiile prevăzute de Legea nr. 7/2006, conform căreia se putea pensiona cel mai devreme la vârsta de 60 de ani dacă întrunea condiţiile de vechime în muncă impuse de dispoziţiile art. 72 şi art. 73, aceasta fiind pensionată în baza art. 49 din Legea nr. 96/2006, la o vârstă de până la 60 de ani.
Hotărârea Biroul Permanent al Senatului, care a apreciat şi punctele de vedere ale Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, ale Comisiei juridice a Senatului nu poate fi analizată în acest cadru procesual, iar refuzul angajatorului nu poate fi anulat nefiind abuziv şi nereprezentând un exces de putere, întrucât are justificare legală. De altfel, potrivit art. 10 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a serviciilor Senatului, Secretarul general îndeplineşte atribuţiile stabilite prin lege, prin hotărâri ale Senatului sau ale Biroul Permanent, astfel încât acesta este obligat să respecte hotărârea Biroului Permanent a Senatului din data de 12 decembrie 2006.
Recurenta era obligată să solicite acordul Secretarului General al Senatului în temeiul art. 74 din Legea nr. 7/2006, chiar dacă nu împlinise vârsta de 60 de ani prevăzută pentru pensionare în art. 73 din Legea nr. 7/2006, deoarece aceasta s-a pensionat în temeiul unei alte legi, Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor şi pensionată fiind nu putea continua activitatea fără probarea angajatorului.
Concluzionând, Înalta Curte constată că recurenta nu are aprobarea Secretarului General al Senatului pentru a putea continua activitatea, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 74 din Legea nr. 7/2006, motiv pentru care ordinul nr. 149 din 22 februarie 2007 este legal, astfel cum a apreciat şi instanţa de fond.
Din cele mai sus analizate se constată că nici unul din motivele de recurs nu este fondat, întrucât ordinul contestat a fost emis în limitele legii speciale – Legea nr. 7/2006 privind Statutul funcţionarului public parlamentar, textele acestui act normativ nefiind declarate neconstituţionale.
Pentru considerentele expuse, recursul va fi respins ca nefondat, în cauză neexistând temeiuri de casare de ordine publică în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta Ţ.M.N. împotriva sentinţei nr. 2304 din 27 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1876/2008. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1888/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
