ICCJ. Decizia nr. 2471/2008. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2471/2008
Dosar nr. 1415/42/2007
Şedinţa publică din 13 iunie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 156 din 16 octombrie 2007, pronunţată în dosar nr. 1415/42/2007, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC A.R. SA în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. Bucureşti - D.G.S.C., A.N.V. – D.R.V. Galaţi şi A.N.V.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (1) din art. 7 al Acordului general pentru tarife şi comerţ G.A.T.T., valoarea de tranzacţie în cazul condiţiei de livrare C.I.F. Constanţa este preţul achitat în avans pentru marfa contractată, astfel încât, acest preţ trebuia declarat de către reclamantă la intrarea în vamă şi nu un preţ calculat în funcţie de cantitatea efectivă de zahăr ce a intrat în ţară.
S-a mai reţinut că în funcţie de valoarea tranzacţiei se stabilesc taxele vamale, acesta fiind riscul cumpărătorului în cazul condiţiei de livrare C.I.F. Constanţa. Acest risc determină un preţ mai scăzut de contractare a mărfii decât în cazul condiţiei de livrare D.E.S. Constanţa, care permite regularizarea preţului ulterior, în funcţie de marfa ce a intrat efectiv în ţară, ceea ce nu exclude şi aplicarea art. 2 din HG nr. 111/2002.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
Recurenta - reclamantă arată că a înţeles să achite taxele vamale aferente cantităţii de marfă intrată efectiv în ţară, ţinând seama de prevederile art. 64 alin. (1) şi art. 52 C. vamal, precum şi de faptul că pierderile cantitative de zahăr brut înregistrate în cazul importurilor efectuate în perioada 2003 – 2006 nu au depăşit în cazul niciunuia dintre importuri limita maximă admisă de legiuitor prin HG nr. 111/2002, adică 1% din cantitatea contractată.
Instanţa de fond nu a ţinut seama de pierderile legale sus menţionate şi a aplicat art. 1 alin. (1) din art. 7 G.A.T.T., care nu au relevanţă în cauză, deoarece nu au existat suspiciuni privind valoarea în vamă a mărfurilor sau imposibilitatea determinării acesteia pe baza documentelor existente.
Instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra apărării formulate legate de dreptul recurentei de a beneficia de prevederile art. 2 din HG nr. 111/2002, mărginindu-se să se constate existenţa dreptului, care, coroborat cu obligaţia de a declara în vamă valoarea tranzacţiei, contrazice soluţia de respingere a contestaţiei.
Instanţa de fond nu s-a pronunţat nici asupra apărării legate de faptul că în speţă nu este vorba de recalcularea preţului mărfii, ci de achitarea diferenţei de taxă vamală.
Instanţa de fond nu a ţinut seama nici de faptul că A.N.A.F. a soluţionat contestaţia prin Decizia nr. 19 din 30 ianuarie 2007, sintetizând în mod eronat obiectul judecăţii.
Intimata - pârâtă D.G.A.O.V. Galaţi în nume propriu şi pentru intimata - pârâtă A.N.V. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata nu contestă că potrivit art. 64 C. vamal în vigoare la data efectuării operaţiunilor de comerţ exterior, pot fi importate doar mărfurile străine care intră efectiv în ţară, dar, potrivit art. 66 alin. (2), drepturile de import se aplică valorii în vamă a mărfurilor străine care intră efectiv în ţară.
Recurenta invocă art. 76 din HG nr. 1114/2001 dar îl interpretează în dezacord cu starea de fapt.
În mod eronat recurenta susţine că a fost pusă „în situaţia achitării unor taxe vamale pentru o fracţie de marfă care nu a intrat în ţară şi nu putea fi vămuită" deoarece autoritatea vamală, la stabilirea drepturilor de import, la momentul vămuirii, a avut în vedere doar cantitatea de marfă descărcată şi prezentată de recurentă.
Diferenţa de drepturi vamale rezultă nu din impunerea pe o cantitate de marfă neintrodusă în ţară (pierdută în timpul transportului), ci din diferenţa dintre preţul efectiv plătit (anticipat) exportatorului şi preţul declarat în vamă, la momentul efectuării importurilor ca fiind plătit.
La stabilirea diferenţelor de drepturi vamale, organul de control al autorităţii vamale a ţinut seama de pierderile cantitative declarate potrivit art. 2 din HG nr. 111/2002.
Recursul este nefondat.
Prevederile art. 1 alin. (1) din art. 7 al G.A.T.T. sunt pe deplin aplicabile cauzei, deoarece acestea stabilesc cum se determină valoarea în vamă a mărfurilor importate. Valoarea în vamă a mărfurilor importate este valoarea de tranzacţie, adică preţul efectiv plătit sau de plătit.
Art. 64 alin. (1) şi art. 52 C. vamal, precum şi art. 76 alin. (1) din HG nr. 1114/2001 trebuie interpretate în sensul celor conţinut de Acordul G.A.T.T., respectiv importatorul are obligaţia să declare preţul efectiv plătit/de plătit.
În ipoteza existenţei pierderilor tehnologice se aplică prevederile HG nr. 111/2002.
Recurenta - reclamantă nu a respectat dispoziţiile legale, nedeclarând în vamă preţul efectiv plătit.
Recurenta - reclamantă a declarat un preţ pretins a fi al mărfii efectiv sosite, susţinând că diferenţa o reprezintă pierderile tehnologice, calculate pe baza unei expertize efectuate prin draft survey.
Conform motivelor de recurs, această metodă de calcul este o ficţiune, putând fi aşadar foarte probabil ca pierderile declarate să nu fi existat în realitate, ci să fie în fapt pierderi tehnologice de operare în port, pentru care nu pot fi stabilite drepturi vamale dacă nu exced limita maximă admisă de legiuitor de 1%.
Mai mult, recurenta afirmă că nu avea un instrument exact de măsurare care să certifice că pierderile au existat.
În acest context, obligaţia recurentei de a declara preţul efectiv plătit nu a fost îndeplinită.
Raţionamentul instanţei de fond nu este greşit, deoarece recurenta ar fi beneficiat de prevederile HG nr. 111/2002, după cum rezultă din procesul - verbal de control din 30 august 2006.
De aici rezultă că organul vamal nu a recalculat drepturile vamale în funcţie de marfa neintrodusă în ţară, ci a recalculate aceste drepturi în funcţie de preţul efectiv plătit, scăzând pierderile conform HG nr. 111/2002.
În concluzie, nefiind întrunite motivele de recurs invocate, urmează ca în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., să se respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC A.R. SA Buzău împotriva sentinţei civile nr. 156 din 16 octombrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2459/2008. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 2489/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
