ICCJ. Decizia nr. 2590/2008. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2590/2008
Dosar nr. 1664/36/2007
Şedinţa publică de la 20 iunie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 24 mai 2007, reclamantul V.I. a chemat în judecată pe S.R.R., solicitând anularea hotărârii din 25 aprilie 2007 a Consiliului de Administraţie al pârâtei, anularea concursului organizat la data de 16 aprilie 2007 pentru ocuparea postului de redactor şef al studioului regional Constanţa şi obligarea pârâtei să organizeze un nou concurs precum şi la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a participat la concursul din 16 aprilie 2006 pentru ocuparea postului de Redactor Şef al Studioului Regional de Radio C., dar acesta s-a organizat şi desfăşurat fără să se asigure obiectivitatea aprecierilor şi să se elimine subiectivismul şi interesele colaterale.
Astfel, arată reclamantul, nu a putut lua cunoştinţă de regulamentul de organizare şi desfăşurare a concursului în sensul că nu s-a prezentat dacă putea recuza un membru al comisiei de examinare, dacă există comisie de contestaţii.
Deşi a solicitat, în mod oficial, nu a primit situaţia notării lucrărilor. Aceste date intrând în categoria informaţiilor publice.
Recurentul susţine că membrii comisiei, angajaţi ai S.R.R. l-au depunctat pentru că interesele lor erau altele. În speţă, faptul că a semnalat în repetate rânduri grave deficienţe organizatorice, financiare, de publicitate şi manageriale de la Radio C. i-a determinat pe d-na M.T. preşedinte-director general al S.R.R., P.D. - angajat al Studioului de Radio B. şi V.D.I. - director în cadrul S.R.R. să îl depuncteze, în aşa fel încât să nu obţină postul.
Totodată, reclamantul solicită ca noua comisie de reexaminare să aibă în componenţă, pe lângă cei doi experţi externi care au participat la concurs, încă cinci din lista S.R.R., astfel asigurându-se obiectivitatea aprecierilor eliminându-se subiectivismul şi interesele colaterale.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1 şi urm. din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ şi art. 274 C. proc. civ.
Pârâta S.R.R. a formulat întâmpinare, invocând excepţia necompetenţei teritoriale şi dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi art. 158 alin. (1) C. proc. civ. şi solicitând declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 24 septembrie 2007, a respins excepţia necompetenţei teritoriale invocată în cauză motivat de dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prin care se instituie posibilitatea pentru reclamant de a opta între a se adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul/sediul pârâtului.
Prin sentinţa civilă nr. 65/CA din 21 ianuarie 2008, aceeaşi instanţă a respins în totalitate ca nefondată acţiunea reclamantului.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat instanţa de fond a reţinut, în primul rând, că susţinerea reclamantului privind imposibilitatea de cunoaştere a regulamentului de concurs nu are suport probatoriu, din înscrisurile din dosar rezultând că fiecărui candidat i s-a înmânat toată documentaţia aferentă concursului, respectiv regulamentul de organizare a acestuia, comunicatul de concurs, tematica şi bibliografia, organigramele atât a S.R.R. cât şi a Studioului Regional C.
S-a mai reţinut că în aceste condiţii reclamantul nu poate acredita ideea că nu avea cunoştinţă de posibilitatea de a recuza membrii comisiei şi nici pe aceea că nu ştia de existenţa comisiei de soluţionare a contestaţiilor atâta timp cât din documentaţia ce i s-a pus la îndemână rezultă clar modalităţile în care candidaţii nemulţumiţi pot cenzura modul de organizare şi desfăşurare a concursului.
În acest sens reiese în mod evident faptul că fiecare candidat are posibilitatea de a promova două feluri de contestaţii precis delimitate în ceea ce priveşte obiectul lor, termenul de depunere precum şi organul ce le soluţionează.
Astfel, prima contestaţie se formulează referitor la condiţiile de participare şi modul de organizare a concursului în termenul de depunere a dosarelor de înscriere, iar competenţa de soluţionare aparţine Comisiei de examinare.
Cea de a doua formă de contestaţie vizează rezultatul examenelor, termenul de depunere este de 24 ore de la momentul afişării rezultatelor, soluţionarea acesteia fiind de competenţa comitetului director sau, după caz, a Consiliului de Administraţie, organe care analizează şi decid în termen de 5 zile lucrătoare de la expirarea termenului de depunere a contestaţiilor.
De asemenea la pct. e art. 7 şi urm. din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului pentru ocuparea unei funcţii de conducere se evidenţiază întregul mecanism prin care se constituie Comisia de examinare în mod transparent începând cu structura acesteia, atribuţiile preşedintelui, secretarului, modalitatea de numire a specialiştilor, personalităţi în anumite domenii, termenul de convocare a Comisiei de examinare, etc.
Se precizează faptul că această Comisie de examinare poate lucra şi în absenţa unui membru al acesteia, numărul minim de membri cu care îşi poate desfăşura activitatea fiind expres prevăzut (respectiv cel puţin trei) iar prezenţa preşedintelui Comisiei este obligatorie pentru a se asigura legalitatea funcţionării ei.
În toată documentaţia existentă la dosarul cauzei nu se face nici o referire la eventualitatea instituirii unei „comisii de reexaminare";, condiţiile de instituie a acesteia, termenul, componenţa, prerogativele sale legale, compunerea sa pentru a justifica solicitarea reclamantului.
Nici susţinerea reclamantului asupra necesităţii instituirii unei „comisii de contestaţii” nu este întemeiată deoarece cele două forme de contestaţii care pot fi accesate de către candidaţi potrivit Regulamentului, aşa cum au fost evidenţiate mai sus, instituie în mod explicit atât organul, termenul cât şi modalitatea de soluţionare.
În aceste condiţii aserţiunile din motivarea acţiunii formulate referitor la modalitatea defectuoasă de organizare a concursului din perspectiva componenţei nominale a comisiei de examinare nu sunt relevante atâta timp cât reclamantul avea posibilitatea legală de a exprima aceste nemulţumiri în termenul de depunere a înscrierilor iar referirile la „subiectivismul”, „interesele colaterale"; ale unor membri componenţi ai comisiei de examinare nu au nici un suport probatoriu.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul V.I., criticând-o ca fiind neîntemeiată, superficială, viciată de „teama” de a nu supăra „organele centrale”.
În dezvoltarea motivelor de recurs, nestructurate potrivit dispoziţiilor art. 3021 şi art. 304 C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, recurentul-reclamant critică instanţa de fond întrucât a refuzat să accepte ca probă înregistrarea audio şi transcrierea acesteia din şedinţa Consiliului de Administraţie al S.R.R. din 25 aprilie 2007 din care putea să se vadă clar că a fost vorba de o viciere gravă a adevărului privind concursul din 16 aprilie 2007. În răspunsurile la interogatoriul pe care instanţa l-a aprobat sunt „minciuni sfruntate”, ceea ce pune sub semnul întrebării cinstea, corectitudinea şi responsabilitatea preşedintelui - Director General al S.R.R. – M.T. Că aceasta „minte ca persoană fizică nu este atât de grav, dar să ştampilezi minciuna cu însemnele S.R.R. este abject şi imoral”, arată recurentul, referindu-se în principal la întrebările 2, 9, 14, 15, 17 şi 18 din interogatoriu şi răspunsurile date acestora, răspunsuri „mincinoase” în opinia recurentului-reclamant, ce pot constitui baza unui dosar penal.
În opinia recurentului-reclamant, transcrierea discuţiilor purtate în Consiliul de Administraţie la 25 aprilie 2007, bandă pusă la dispoziţie de S.R.R., relevă caracterul penal şi discriminatoriu al cazului.
Conchizând, recurentul-reclamant a solicitat ca în numele adevărului şi al justiţiei imparţiale, europene, să se dispună: anularea hotărârii din 25 aprilie 2007 a Consiliului de Administraţie al S.R.R., anularea concursului organizat la data de 16 aprilie 2007 şi obligarea pârâtei să organizeze un nou concurs, obligarea pârâtei la plata de daune morale lunare egale cu diferenţa de salariu a postului de redactor şef şi cel pe care îl are ca redactor de rubrică precum şi obligarea pârâtei să prezinte în dezbatere publică în S.R.R,. caseta cu înregistrările din concursul din 16 aprilie 2007.
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate ca legală şi temeinică.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu toate probele administrate şi apărările formulate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Într-adevăr, conform dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, ei putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc, iar conform dispoziţiilor alin. (6) al aceluiaşi art. în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Totodată, conform dispoziţiilor art. 167 alin. (1) C. proc. civ., dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere.
Prin urmare, probele solicitate trebuie să fie pertinente şi concludente cauzei, respectiv să aibă legătură cu obiectul procesului şi să fie de natură să conducă la rezolvarea pricinii.
În cauză, în primul rând, Înalta Curte constată, în baza dispoziţiilor art. 129 alin. (6), art. 132 şi art. 134 C. proc. civ., că, în mod nelegal, recurentul-reclamant încearcă să-şi modifice parţial acţiunea, atât prin concluziile scrise de la fond cât şi prin motivele de recurs şi în plus, că acesta solicită acordarea unor daune, fiind însă nesigur cu privire la caracterul acestora, confundând daunele materiale cu cele morale.
De altfel, Înalta Curte reaminteşte că şi în ipoteza în care s-ar fi admis acţiunea reclamantului, instanţa putea să constate că însuşi faptul reţinerii nelegalităţii actului atacat poate constitui prin el însuşi o reparaţie suficientă pentru prejudiciul moral suferit, în acelaşi sens pronunţându-se frecvent şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când apreciază că faptul de a constata o încălcare a Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale constituie o reparaţie suficientă a oricărui prejudiciu moral ce ar fi fost suferit de reclamanţi (hotărârea din 17 decembrie 2004 în cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, publicată în M. Of. nr. 501/14.06.2005).
Referitor la motivele propriu-zise de recurs, caracterizate prin precaritatea formulării lor, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, instanţa de fond stabilind corect situaţia de fapt şi realizând o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente pricinii.
Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de fond s-a pronunţat în baza unui amplu şi relevant material probatoriu, încuviinţat conform prevederilor art. 167 alin. (1) C. proc. civ., contrar celor susţinute de recurentul-reclamant.
În ceea ce priveşte competenţa recunoscută instanţei de a hotărî asupra admisibilităţii unei probe, în funcţie de pertinenţa şi concludenţa sa, Curtea Constituţională a apreciat constant că aceasta este un corolar firesc şi necesar al învestirii sale cu soluţionarea cauzei pe care este ţinută să o finalizeze printr-o hotărâre legală şi temeinică. Dincolo de raţiunile care impun şi justifică o atare prerogativă, consacrarea ei nu relevă însă niciun fine de neconstituţionalitate. Astfel, în absenţa oricărui criteriu cu valenţe discriminatorii, reglementarea în cauză nu contravine art. 16 alin. (1) din Constituţie.
În ceea ce priveşte prevederile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 167 alin. (1) C. proc. civ., departe de a aduce atingere dreptului la un proces echitabil, în realitate îi dau expresie, constituind o modalitate eficientă de prevenire şi limitare a abuzului de drept în materie (decizia nr. 590/2005, M. Of. nr. 1099/6.12.2005, în acelaşi sens: decizia nr. 840/2006, M. Of. nr. 46/22.01.2007).
Desigur, în situaţia în care s-ar dovedi existenţa aspectelor penale invocate, recurentul- reclamant are posibilităţi de a accede la căi de atac prevăzute de legiuitor.
Prin urmare, Înalta Curte, constatând că sentinţa atacată este legală şi temeinică, iar criticile aduse acesteia nefondate, va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de V.I. împotriva sentinţei nr. 65 din 21 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2589/2008. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 2594/2008. Contencios. Comunicare informaţii... → |
|---|
